
Necazul cel după Dumnezeu are în el bucurie




Domnul arată pe cine să chemi la prânz sau cină. Tu ia de aici următoarea regulă: să nu faci niciodată ceva pentru aproapele ca să capeți răsplată de la el aici. Asta nu înseamnă că risipești în zadar: vei fi răsplătit pentru toate la vremea potrivită. În predica de pe munte, Domnul a poruncit să facem toate faptele bune – rugăciunea, postul, milostenia – în taină. De ce oare? Fiindcă Tatăl Ceresc le va răsplăti la arătare celor ce fac acestea.

Mintea este cea care cugetă. Inima nu cugetă. Să aveţi mintea la Dumnezeu, şi inima saltă de bucurie de la sine. Se străpunge. Ca să vină Hristos în inimă, trebuie să-L iubiţi. Ca să-L iubiţi, trebuie ca El să vă iubească mai întâi. Trebuie ca mai întâi să vă cunoască Dumnezeu, apoi e rândul vostru. Dacă Îi cereţi, El Se va sălăşlui. Ca să vă iubească, trebuie să fiţi vrednici. Ca să fiţi vrednici, trebuie să faceţi pregătirea.

Aţi căzut, trebuie să vă ridicaţi! Mulţumiţi Domnului Multmilostiv Care v-a primit din nou lângă El, dându-vă harul Lui din belşug, aşa cum se întâmplă în acele stări duhovniceşti bune, după fiecare rugăciune săvârşită în inimă. Acum există un pericol. Dumnezeu, Cel lipsit de răutate, Îşi arată vădit mila Lui oricărui păcătos pocăit. Diavolul, plin de zavistie însă, foloseşte cu viclenie lipsa de răutate a lui Dumnezeu, ca să rătăcească şi să-l înşele pe om, îndrumându-l la noi căderi.



Din cauza sărăciei, părintele arhimandrit era nevoit să trimită câţiva dintre fraţi după ajutoare. Îi sfătuia ca la intrarea în orice casă să rostească în gând rugăciunile „Tatăl nostru”, „Cuvine-se” şi altele pe care le ştiu.
Un călugăr a povestit o întâmplare minunată de-a lui pe când se afla în Tul:
„Am sosit la casa concesionarului de atunci, Molceanov.

Iubirea îţi arată pe aproapele aşa cum te arată pe tine, şi te învaţă să te bucuri pentru binele aceluia, aşa cum te bucuri pentru cele bune ale tale, şi să-i accepţi defectele, precum le accepţi pe ale tale.
Dacă iubirea este înrădăcinată puternic, răsare roadă tuturor bunătăţilor.

Toți creștinii adevărați din întreaga lume aparțin singurei Biserici adevărate și, ținând învățătura ei în toată plinătatea și curăția, alcătuiesc acea adunare de corăbii care străbate marea vieții fără a se cufunda în adâncurile ei întunecate.


Sunt unii care, s-ar părea, citesc bine, dar noima celor citite n-o înțeleg. Sunt mulţi care spun că au fost la liturghie, sau la utrenie, sau la vecernie, şi se amăgesc cu nădejdea că au fost cu adevărat, însă de fapt pe unde rătăcea mintea lor? Ei nu erau decât cu trupul în sfânta biserică…


Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.



Prima lui arvună este desfătarea de mâncări, ca să-l arunce apoi pe monah în curvie. De aici și luptă împotriva lui, întreținând aprinderea, care este duh pierzător, luând multe chipuri și înșelând mintea. Aceasta este cea dintâi materie care cheltuiește rău osteneala monahului și spin spre întinăciunea trupului și a duhului. De aceea, trebuie ca printr-o mai deasă înfrânare să ne lepădăm de lume și, curățindu-ne cugetele prin neîncetată meditație și rugăciune, să ne oprim de la pofte.

„Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea.