Trebuie să ne străduim din toate puterile să ne păstrăm pacea sufletească şi să nu ne tulburăm când alţii ne ocărăsc. Pentru aceasta se cuvine să ne abţinem de la orice mânie şi să ne păzim mintea şi inima de orice mişcare nechibzuită.
Sfântul Varsanufie învață: „Atâta vreme cât corabia se află pe mare, îndură mânia și furia vânturilor. Însă când ajunge la limanul liniștit și calm, nu se mai teme de primejdii și de vânturi, ci se liniștește. Așa și tu, monahule: atâta timp cât rămâi în lume, să aștepți necazuri și greutăți și revolte ale vânturilor minții. Însă când vei urma viața liniștii absolute, nu mai are de ce să-ți fie teamă de aceste războiri”.
A nu merge în biserica lui Dumnezeu, a nu-ţi plini pravila, a fi neharnic la rugăciune şi la citirea Scripturilor, a întoarce spatele oricărei nevoinţe şi siliri de sine, de dragul desfătărilor, al plăcerilor şi deşertăciunilor, e lucru necuvios şi pierzător, fiindcă toate acestea duc în adâncul nepocăinței şi deznădejdii.
Zis-a Hristos, Domnul nostru: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme, şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic” (Mc. 4, 26-28). De care împărăţie a lui Dumnezeu vorbeşte aici Domnul Iisus Hristos? De cea despre care a zis: „împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Lc. 17, 21).
Este în noi dragoste de Dumnezeu sau nu?
Oare nu ne stă înainte Împărăția Cerurilor? Nu viața veșnică? Nu bucurie negrăită? Se poate oare să dobândim ceva dintre darurile cele mari și dorite prin lenevire? Nicidecum. Prin urmare, trebuie să ne trezim cu toată sârguința, și trebuie să secerăm nu cele stricăcioase și vremelnice, ci cele nestricăcioase și veșnice, astfel încât să se ajungă să se spună și despre noi: Rodul muncii mâinilor tale vei mânca. Fericit ești; bine îți va fi.
„Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea sunt ieșirile vieții” (Pilde 4, 23). Creștinul care a postit, s-a spovedit și s-a împărtășit cu Sfintele Taine, înnoiește în sine izvoarele harului deschise în el prin Sfântul Botez, care după aceea au fost de atâtea ori înnoroite prin nepăsare și căderi și de atâtea ori au fost curățite prin pocăință. Acum, ele sunt iarăși curățite după ultimele căderi.
Ca să-L cunoşti pe Dumnezeu trebuie să te deschizi lui Dumnezeu cu toată fiinţa. Aici nu există cunoaştere fără comuniune şi fără împărtăşire reciprocă. Cunoaşterea lui Dumnezeu este astfel una transformantă, presupune asemănarea cu El. Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu stând în afară de Dumnezeu.
„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa si aceştia în Noi să fie una… Eu întru ei, şi Tu întru Mine.” Iată ce lanţ de aur ne leagă cu dumnezeirea! Am căzut noi – S-a sculat Mijlocitorul Care este una cu Dumnezeu-Tatăl, şi a devenit una cu noi. Făcându-ne una cu El, ne unim cu El şi, prin El, cu Dumnezeu-Tatăl. Slavă nemărginitei Tale milostiviri faţă de noi, Dumnezeule în trei Ipostasuri, Care bine ai voit să rânduiești pentru noi o cale atât de luminoasă spre îndumnezeire!
Când ne rugăm, trebuie să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
Aceasta este izbânda vrăjmaşului. Casa, îmbrăcămintea, mâncarea şi multe alte lucruri sunt absolut necesare pentru buna vieţuire a omului. Deci trebuie să ne îngrijim pentru dobândirea lor. Aceasta nu este păcat. Aşa a voit Dumnezeu să rânduiască viaţa noastră. Diavolul, lucrătorul tuturor răutăţilor însă se osteneşte neîncetat să preschimbe orice bine în rău şi distruge grija binecuvântată, măsurată şi sănătoasă, într-una iraţională, continuă şi obsesivă, care întunecă mintea şi strâmtorează inima.
Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele: „În mod aparte, pentru a păstra pacea sufleteasca trebuie evitată acedia și să te străduiești a avea un duh vesel și nu trist. Trebuie să încerci să ieși din această stare cât mai iute cu putință. Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele.
Să te străduiești cu orice chip să păstrezi pacea sufletească și să nu te tulburi de insultele celorlalți. Vei reuși asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie și-ți păstrezi mintea și inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.
Să primim insultele celorlalți fără să ne tulburăm, ca și când nu ne-ar fi adresate nouă.
Să respectăm, vă rog, curăția, să ne păzim sfințenia. Pentru ce să ne pogorâm la necinste, cinstiți fiind? Pentru ce să ne îngrijim trupul mai mult decât se cuvine, pe care puțin după aceea îl vom lăsa mormântului? Pentru ce să socotim că plăcerea este dulce, când ea cu adevărat este durere ucigătoare? Căci plăcerea este undița diavolului. Plăcerea este veninul pierzaniei. Plăcerea este văpaia focului nestins și totuși noi, oamenii ne avântăm spre ea ca niște robi legați cu jurământ.
„Întrebare: Deci ce poruncește Scriptura omului ca să facă ?
Răspuns: Am zis mai înainte că omul are, potrivit firii sale, bună-voința; pe aceasta o cere Dumnezeu. El poruncește omului ca, în primul rând, să cunoască: cunoscând, să iubească; și, în sfârșit, (iubind) să fie gata să împlinească (voia Sa). Faptul, însă, că mintea este impulsionată, că suportă osteneli și că săvârșește o lucrare (nu aparține omului), ci harului Domnului, care se dă celui ce vrea (să facă voia Lui) și crede (în EI).
„Să examinăm, așadar, ce înțeles are cuvântul creștinism. Poate că oameni mai înțelepți decât mine vor găsi imagini mai înalte și mai nobile, care să se potrivească deplin vredniciei acestui cuvânt. După câte pricep eu, despre acest termen ar trebui spuse următoarele:
În înțelesul cel mai limpede și mai grăitor, cuvântul Hristos – din care provine termenul: creștinism – înseamnă împărat, căci, printr-o accepțiune deosebită, Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie definește vrednicia împărătească.
Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale (Psalmi 49, 22). Nu vă temeţi de acest cuvânt, iubiţilor? Vă voi mustra şi vă voi pune păcatele înaintea feţei voastre. Dumnezeu rosteşte acest cuvânt dureros. Pentru cine? Pentru omul păcătos! Ce spune Dumnezeu? Că îl va mustra pe păcătos pentru toate păcatele sale şi îi va prezenta toate nelegiuirile. Unde şi când?