Sunt unii care, s-ar părea, citesc bine, dar noima celor citite n-o înțeleg. Sunt mulţi care spun că au fost la liturghie, sau la utrenie, sau la vecernie, şi se amăgesc cu nădejdea că au fost cu adevărat, însă de fapt pe unde rătăcea mintea lor? Ei nu erau decât cu trupul în sfânta biserică…
Să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei ‒ sau al nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă ‒ să răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”.
Prima lui arvună este desfătarea de mâncări, ca să-l arunce apoi pe monah în curvie. De aici și luptă împotriva lui, întreținând aprinderea, care este duh pierzător, luând multe chipuri și înșelând mintea. Aceasta este cea dintâi materie care cheltuiește rău osteneala monahului și spin spre întinăciunea trupului și a duhului. De aceea, trebuie ca printr-o mai deasă înfrânare să ne lepădăm de lume și, curățindu-ne cugetele prin neîncetată meditație și rugăciune, să ne oprim de la pofte.
„Crucea noastră este frica de Domnul. Așa cum cel răstignit nu mai are putință să-și miște mădularele după dorință, tot astfel nici noi nu trebuie să ne mai călăuzim vrerile și dorințele noastre după ceea ce ne place și ne încântă pentru moment, ci după legea Domnului, acolo unde ne va țintui ea.
Învârtoşarea inimii, care poartă numele de împietrire morală, este insensibilitatea morală a inimii. Atunci când omul se află în această stare, face răul fără să-i fie ruşine şi, mai mult, se mândreşte cu păcatele sale. Şi pentru că inima lui a ajuns să fie nesimţitoare, conştiinţa sa amuţeşte; această tăcere este tăcerea unei necroze morale; în această stare nu există mântuire. Nici un glas, nici o chemare, nici o rugăminte, sfat sau povăţuire nu pot mişca o inimă împietrită. Descoperirile şi minunile nu o trezesc din letargie: nimic n-o poate conduce la pocăinţă. Cel care a ajuns la învârtoşarea inimii va muri fără a se izbăvi de păcat, fiindcă harul lui Dumnezeu l-a părăsit.
Să fim precum piatra de nicovală care, deși lovită, nu cedează, neprimind în noi înșine chipuri ale moliciunii sau împuținării sufletului sau akediei prin biciuirile ispitelor, ci loviți fiind, vom birui pe potrivnicul nostru prin răbdare. Căci Domnul nostru a călătorit în veacul acesta biciuit, ocărât, prigonit, batjocorit, scuipat, iar la urmă a fost pedepsit de cei fărădelege cu moartea de necinste a crucii.
Zis-a Domnul: „Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtuților. Căci niciuna dintre virtuți nu stă fără ea. Deoarece „tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăția Cerurilor” (Luca 9, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtășește de toate virtuțile, dacă nu va răbda până la sfârșit și nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în Împărăția Cerurilor.
Rugăciunea este lucrul cel mai important. Ea este calea noastră către Dumnezeu; toate celelalte sunt doar mijloace ajutătoare ale acesteia. Spun însă că trebuie să facem o cât de mică pregătire înainte de rugăciune. Nu treceţi dintr-odată la Dumnezeu; trebuie să vă gătiţi duhovniceşte. Cum face lumea când merge la împărat?
„Nimeni nu minte, decât numai cei ce mă laudă şi mă fericesc.” Şi nimeni nu grăieşte adevărul decât numai cei ce mă defaimă şi mă grăiesc de rău, cu toate că nu grăiesc tot adevărul, neştiind bine cele ale inimii mele. Iar de s-ar învrednici să le vadă, nu zic pe toate, ci numai o părticică din răutăţile mele, ar fugi de mine ca de un noroi şi ca de o putoare. Şi de s-ar face trupurile oamenilor numai limbi ca să-mi defaime răutăţile mele, cred că nici unul nu ar putea să spună cum este necinstea mea.
Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii, cum este cazul cu Iov. Dar dacă Dumnezeu le îngăduie, au putere, se schimbă și iau forma pe care o vor după fantezia lor. Nici îngerii lui Dumnezeu, nici demonii nu cunosc cele viitoare; cu toate acestea prorocesc, îngerii prorocesc pentru că Dumnezeu le revelează și le poruncește să prorocească. Pentru aceea se realizează toate câte spun ei.
Există oameni care nu cred că în iad îi aşteaptă pe păcătoşi focul, viermii, scrâşnitul dinţilor şi alte chinuri trupeşti. Ei bine, şi dacă există? Cine crede aceasta, nu pierde nimic, chiar dacă nu există suferinţă de acest fel. Dar cine nu crede, va fi şocat de o amară pedeapsă, când va trebui să pătimească ceea ce a negat cu atâta nepăsare pe pământ.
Să presupunem, totuşi, că acest lucru nu se întâmplă. Totuşi, nu trebuie negat faptul că sufletul, după despărţirea de trup, rămâne viu, simţind şi fiind conştient de sine însuşi. Aşadar, patima, pe care a slujit-o pe pământ, va merge cu el în viaţa viitoare.
Tu privești suferința numai dinspre pământ. Dar, mută-te cu gândul la cealaltă viață. Treci de partea Judecății. Privește focul cel veșnic, pregătit pentru păcatele noastre. Și de acolo privește-ți suferința. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ți-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?
Nu de la sine s-a produs lumea, căci nu e lipsită de o providență; nici dintr-o materie mai dinainte existentă, căci nu e slab Dumnezeu. Ci toate le-a știut și le-a putut face Dumnezeu prin Cuvântul, din cele ce nu existau nicidecum.
Căci Dumnezeu este bun, mai bine-zis, izvorul a toată bunătatea. Iar cel bun nu pizmuiește pe nimeni. De aceea, nepizmuind existența nimănui, a făcut toate din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său, Domnul nostru Iisus Hristos.
Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt.
Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.