De câte ori nu le-a zis Hristos ucenicilor Săi: „Încă nu înțelegeți?” (Mc. 8, 17). Ei răspundeau: „Înțelegem, Doamne, înțelegem!”, dar curând se dovedea că nu pricepeau pe deplin. Dragostea lor față de Hristos le dădea impresia că înțeleg, dar în realitate, taina le rămânea ascunsă.
Un frate de la noi de la Athos, din mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon, obişnuia să se roage neîncetat lui Dumnezeu să-i dea iertarea păcatelor lui. A început să cugete la Împărăţia Cerurilor şi gândea: „Mă voi mântui poate, dacă-L voi ruga pe Dumnezeu din inimă să-mi ierte păcatele, dar dacă în rai nu voi afla părinţii şi rudele mele, mă voi mâhni pentru ei, fiindcă îi iubesc. Ce fel de rai va fi însă pentru mine acesta, dacă acolo mă voi întrista pentru rudeniile mele ce se vor duce poate în iad?”
Dumnezeu ne dăruieşte suficient de multă minte şi noi ne ascundem tot timpul în suficient de multă prostie încât să nu înţelegem că viaţa noastră este făcută ca să mergem spre Dumnezeu, nu doar spre ceilalţi. Toată lumea vrea ca biserica să fie precum o echipă de fotbal, investim, investim, investim şi apoi trebuie să marcăm. Algoritmul acesta nu merge în viaţa duhovnicească, în viaţa duhovnicească îţi iese uneori fără să investeşti, alteori investeşti o viaţă întreagă sufleteşte şi vezi că la capătul vieţii eşti trist.
Educația copiilor începe din ziua căsătoriei; trebuie ca soții să trăiască în rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Dacă mama se roagă atunci când este însărcinată, pruncul simte lucrarea rugăciunii. Mama, tot ceea ce face, cu rugăciune să facă. Să-l închine pe copil atunci când doarme, să se roage în timp ce-l alăptează sau când îi dă să mănânce.
Ce părere aveţi despre ceea ce se spune despre păcatele părinţilor care se transmit copiilor?
Dacă spune Sfânta Scriptură, e adevărat. Şi noi vedem asta acum cu copiii care au fost în stradă sau care sunt în orfelinate.
Cine vrea să se mute de la veacul acesta înșelător și să se ducă la cele veșnice? Cine vrea, cu nerăbdare, să scape de greutățile și de multele înșelătorii ale acestei vieți trecătoare și să se sălașluiască în patria unde ne cheamă zilnic Dumnezeu prin cuvântul Său?
Ceea ce ni se întâmplă sufleteşte şi trupeşte putem să întâmpinăm fie într-un mod bun, fie într-un mod rău, fie cu indiferenţă. Am văzut trei fraţi care pătimeau de aceeaşi suferinţă: primul s-a supărat, al doilea s-a arătat nepăsător, în timp ce al treilea s-a bucurat.
De am căzut în groapa nelegiuirilor, nu vom putea ieși dintr-însa până ce nu vom coborî în prăpastia umilinței celor ce se pocăiesc.
Nu trebuie să alegem duhovnicul după criteriul harismelor suprafirești. Dacă alegem duhovnicul după acest criteriu, și stăm alături de el pentru harismele lui suprafirești, e ceva greșit. Cu toate că e un lucru normal și acesta… Însă, dacă acel duhovnic nu e atent cu noi, atunci vom rămâne atașați de harismele lui suprafirești, și când va veni timpul ca el să plece, ne va fi greu să găsim un alt duhovnic care să ne odihnească.
O altă metodă psihoterapeutică este aceea de a cultiva gânduri bune. Am afirmat necesitatea de a tăia orice gând atunci când ne rugăm – fie el chiar un gând bun, însă începătorii vieții duhovnicești trebuie să cultive gânduri bune și să se păzească de închipuiri pătimașe, deoarece, acestea din urmă pot îmbia minții o spiritualitate de tip demonic.
Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, și aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga și plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!”.
Hrana care întreține viața duhovnicească sunt faptele săvârșite în numele lui Dumnezeu, cu adâncă smerenie, nu pentru a fi văzuți. Hrana sufletului este chiar smerenia. Ea înlocuiește și faptele, după învățătura Sfinților Părinți, cea ridicată pe cuvântul lui Dumnezeu. Spre zidirea noastră, Mântuitorul ne-a istorisit pilda plină de înaltă învățătură a Vameșului și a Fariseului, care ne învață smerenia.