
Când inima noastră nu este întinată nici trupul nu este bolnav

Spovedania este mărturisirea de voie și sinceră a păcatelor săvârșite, fără rușine și reținere, și cu osândire de sine, cu zdrobire, în fața unei persoane rânduite de Biserică pentru iertarea păcatelor.
După astfel de nevoinţe îndelungate era de aşteptat ca el să se istovească, dar să se și sfinţească. Deşi îl durea tot trupul şi mai ales picioarele din pricina statului îndelungat la rugăciune şi genunchii din pricina îngenuncherilor.
Îndreptarea aproapelui, mai ales când e vorba de preoție, este plină de greutăți și primejdii. Căci nimeni nu poate fi vindecat cu sila și împotriva voii lui. De aceea, preotul trebuie să aibă un suflet mare și curajos, ca să nu se deznădăjduiască de mântuirea celor rătăciți, gândind necontenit: „Poate că le va da lor Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului și să scape de cursa diavolului.”
Vom analiza metodele terapeutice generale, care se aplică tuturor patimilor.
Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă! Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
Recunoștința pornește de la gesturile foarte elementare, pe care le învățăm de acasă. Generația mea a fost învățată să spună: „Sărut mâna mamă”, „Sărut mâna tată”…”Copii de astăzi nu mai sunt învățați de mamele lor, să spună la sfârșitul mesei ‘sarut mâna mamă’.”
„Nu pot avea odihnă pe pământ cei care doresc cu sete mântuirea sufletelor lor.”, zice Sfântul Efrem Sirul.
Căci fără răgaz este lupta, fie din afară, fie dinlăuntru.
Mitropolitul Pavel de Siatista: Aceasta este drama noastră. Dumnezeu ne-a spus: „Impărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”. (Lc. 17,21) O căutăm în afară și de aceea nu o găsim niciodată…
Omului nu-i este dată „cunoștința binelui și răului” în sens absolut. I se spune însă ce are de făcut în calitate de creatură: să-L lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, recunoscându-L drept Creator și Domn prin ținerea poruncilor Lui. Această ascultare e însă permanent contestată. Ea trebuie și poate fi înfăptuită liber, în măsura în care omul se decide în permanență din nou pentru Creatorul său și împotriva sugestiilor ispititoare ale vrăjmașului. Această decizie pentru sau împotriva Cuvântului lui Dumnezeu are loc în adâncurile aproape insondabile pentru noi ale inimii noastre. Ispitirile nu fac altceva decât să scoată la lumină această stare interioară:
De ce te îngrijorezi şi te întristezi mai mult decât este nevoie pentru felurite incidente? Noi nu ne aflăm în afara Providenţei dumnezeieşti, în aşa fel încât să fim călăuziţi doar de simpla întâmplare. Prin urmare, tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă cu ştirea lui Dumnezeu şi în acest fel nimic nu ni se va întâmpla dincolo de puterile noastre!
Cu aceasta închei deobicei predica de la cuninie: că numele de mire şi mireasă nu durează 24 de ore, şi îi îndemn ca atunci când ne întâlnim, să îmi spună: Părinte, iată mireasa mea! Părinte, iată mirele meu!
Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui său îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gând desfrânat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneală în rugăciune.
Odată a venit un oarecare tânăr tulburat şi mi-a spus: „Părinte, nu este nădejde să mă îndrept. Duhovnicul mi-a spus: «Acestea sunt ereditare…»”. Îl cuprinsese deznădejdea. Atunci când cineva îmi spune că are probleme etc., eu îi spun: „Aceasta se întâmplă din pricina cutare şi cutare. Dar ca să te schimbi, trebuie să faci cutare şi cutare”.