Cu cât mai repede aţi dobândit o virtute, cu atât mai uşor o veţi pierde iară. Cu cât mai greu şi ostenitor aţi dobândit-o, cu atât mai neclintit veți rămâne. Întocmai ca acel dovleac care s-a făcut mare şi care-i spunea copacului:
– Ai văzut cât am crescut în câteva zile? Tu eşti acolo de ani mulţi şi aproape că nu ai crescut!
– Da, răspunde copacul, dar tu încă nu ai cunoscut furtunile, valurile de căldură şi perioadele de frig!
La puţin timp după aceea, dovleacul s-a uscat, iar copacul a rămas unde era.
Aşijderea este omul duhovnicesc. În vreme de furtună sau în vreme liniştită rămâne acelaşi. De ce? Pentru că o lungă perioadă de timp a creat stabilitatea. Când omul acesta a început să renunţe la lume, starea lui duhovnicească era instabilă. Însă, cu timpul, dumnezeiescul har a lucrat progresiv la mântuirea şi la izbăvirea lui de patimi. Astfel, o persoană are trebuinţă să facă eforturi în ziua de azi, iar harul lui Dumnezeu va începe să lucreze de la sine a doua zi.
Apoi, nu veţi avea trebuinţă să vă osteniţi să aveţi gânduri bune. Harul care va sălăşlui în voi va fi cel care le va aduce în minte, fără străduinţa voastră. După aceea, veţi vedea taine mari! Veţi dobândi, ca să spun aşa, prezenţa în minte a morţii sau o altă aducere-aminte binefăcătoare. Atunci când vă veţi trezi şi veţi începe să deschideţi ochii, în loc să vă simţiţi încă adormit, veţi fi sporit. Veţi fi trecut deja prin toată taina vederii de Dumnezeu şi veţi zice: „Dar cum s-a săvârşit aceasta, atâta timp cât eu abia de mă ridic? Cum s-a săvârşit, oare, aceasta?”. Dumnezeiescul har lucrează prin el însuşi, el este rezultatul unui obicei de lungă durată. Un obicei bun însoţit de dumnezeiescul har devine o a doua fire.
Acelaşi lucru se petrece, însă, și cu păcatul: treaz sau adormit, un om păcătos se gândeşte tot timpul la rău. Când păcatul este întărit de un obicei vicios şi prin diavol, acesta devine un rău permanent.
.
Gheronda Efrem Sinaitul din Sfântul Munte