Adevărata natură a pocăinței, pozitivă și dătătoare de lumină, se manifestă în mod vizibil în viața Bisericii mai ales prin trei expresii caracteristice: liturgică – în timpul Postului Mare, sacramentală – în Taina Spovedaniei și personală – în darul lacrimilor.
Sfântul Efrem Sirul învaţă: „Aşa cum toate ‒ copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul ‒ erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea”.
Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională.
Fericitul Iov era un bărbat vrednic de mirare, mare şi vestit pretutindeni, un luptător pentru cucernicie, un biruitor a toată lumea. El a suportat tot felul de lupte şi a ridicat mii de monumente ale biruinţei sale asupra Satanei. Si acest bărbat a fost bogat şi sărac, însemnat şi nesocotit, binecuvântat cu mulţi copii şi iarăşi lipsit de dânşii.
Când postim, nu ajunge să ne abținem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim și sufletește.
Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti.
Rugăciunea poți să o ții în minte și în timpul bolii și al neputințelor și la slujbă. Doar că, din această cauză uneori doare capul, dar ce să-i faci? Străduiește-te să ții cugetul cu Iisus nu doar în minte, ci îndreptându-l oarecum spre piept. Atunci, desigur, pieptul te va durea, dar fără asta nu se poate.
-Gheronda, observ că nu înaintez duhovniceşte, lucru care mă mâhneşte.
Să vedem cum vorbește Sfântul Grigorie Palama despre rădăcina patimilor şi curățire în Filocalie (pag. 105): „Dacă patimile există la copii din fire, înainte să devină cugetul lor împătimit, totuși ei nu-şi aduc prin faptă contribuţia la aceasta, ci doar prin îndemnul naturii lor.
Din întâmplările pe care le-am analizat nu se deduc principii abstracte şi teoretice referitoare la starea mireanului căsătorit – într-adevăr, nu ne putem aştepta să găsim teorii într-un izvor cum este Patericul -, însă în exemplele vii pe care ni le înfăţişează, ele ne arată clar că este posibil ca un mirean să fie egal duhovniceşte sau superior unui mare pustnic sau ascet din pustiu. Valoarea proprie vocaţiei monahale nu este negată nicăieri, însă se subliniază că Dumnezeu priveşte la sufletul omului şi nu la starea lui exterioară. Aşa cum dovedeşte apoftegma celor doi călugări din Limonariu, curăţia lăuntrică este totdeauna posibilă, oricare ar fi împrejurările externe.
– Gheronda, văd că orice aș face sau aș spune, mă cuprinde mândria.
Împărtășania este Taina în care, sub chipul pâinii și al vinului, se împărtășește credinciosului însuși Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci, înfățișându-se totodată, real și nesângeros, Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să le întărească în nevoinţa ta. Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Puterea rugăciunii e mare, foarte mare, mai ales când este făcută de către mulți frați. În rugăciune comună se unesc toți. Să-l simțim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Aceasta este viața noastră, bucuria noastră, comoara noastră. Toate sunt ușoare în Hristos.
Fraților, de mare nevoie este să ne împărtășim des, ca să avem în noi Viața, Care este Iisus Hristos și ca să nu murim moarte sufletească. Căci acei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Și deși se arată că trupește trăiesc, sufletește însă sunt morți, pentru că s-au îndepărtat de viața cea duhovnicească și adevărată, pe care o face Sfânta Împărtășanie.
Când se va întâmpla aceasta, [că Îl vom aștepta pe Dumnezeu], atunci înlăuntrul acestei tăceri duhovnicești va începe să sufle și mai mult Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este ceea ce mă unește mai mult cu Dumnezeu, ceea ce mă aduce la unirea cu energiile necreate și încep cumva să conștientizez. Atunci Duhul Sfânt care este lumină, cînd intră în mine îmi descoperă adâncurile inimii mele.