Fericitul Iov era un bărbat vrednic de mirare, mare şi vestit pretutindeni, un luptător pentru cucernicie, un biruitor a toată lumea. El a suportat tot felul de lupte şi a ridicat mii de monumente ale biruinţei sale asupra Satanei. Si acest bărbat a fost bogat şi sărac, însemnat şi nesocotit, binecuvântat cu mulţi copii şi iarăşi lipsit de dânşii. El a locuit în palaturi împărăteşti, dar a şezut şi pe gunoi; a fost îmbrăcat cu haine strălucite, dar a fost şi acoperit peste tot cu lepră; a fost odinioară slujit de mulţi robi şi roabe, iar mai târziu atacat de multe batjocuri, când casnicii si prietenii îi făceau multe imputări, iar femeia sa îl defăima.
La început îi curgeau toate bunătăţile cu prisosinţă, bogăţie mare, putere şi consideraţie, cinste, pace şi siguranţă, numeroase slugi, sănătate şi bucurie pentru copiii cei mulţi şi bine formaţi. Norocirea lui nu era tulburată de nimic. Bogăţia sa părea sigură, starea lui cea bună – trainică, şi drept, căci Dumnezeu din toate părţile îl păzea şi îl apăra. Dar mai pe urmă el a pierdut toate norocirile acestea. Mii de furtuni s-au înfuriat împotriva casei lui, lovire peste lovire şi cu o putere grozavă.
Toată avuţia i s-a răpit. Robii şi fiii lui au murit năprasnic, pierzându-şi viaţa în timpul prânzului, nu prin sabie, ci prin Satana, care a răsturnat casa peste dânşii. Curând s-a înarmat contra dreptului femeia sa, casnicii şi prietenii lui l-au defăimat şi ocărât; el a trebuit să părăsească casa şi să locuiască pe gunoi, plin peste tot de bube şi de răni, acoperit de sânge şi de puroi, acest bărbat tare ca oţelul şi ca fierul.
O durere venea peste alta, ispitirile erau nesuferite, noaptea mai grea decât ziua, iar ziua încă mai grozavă decât noaptea. El spunea aşa: „De mă culc, zic: când va fi ziuă ? Şi dacă mă scol, iarăşi: când va fi seară ? Si sunt plin de dureri de seara până dimineaţa” (Iov 7, 4). Pretutindeni nu erau decât bezne, nimeni care să-l mângâie; din contră – mii de defăimători.
Dar şi în aceste furtuni, şi în mijlocul acestor grozave valuri, Iov a stat tare şi nemişcat, şi pricina era, cum am zis, aceea că el, pe când a fost bogat a gândit la sărăcie, pe când era sănătos aştepta boala, iar pe când era tată a mulţi copii se credea a fi fără copii. De aceasta el se temea întotdeauna si această grijă niciodată nu a ieşit din inima sa, căci el cunoştea firea lucrurilor omeneşti şi gândea la nestatornicia lor. De aceea zicea el: „Frica de care m-am temut, mi-a venit mie, şi de ce m-am speriat, aceea m-a întâmpinat” (Iov 3, 25).
Aşadar, el de-a pururea aştepta nenorocirea, si de aceea nu s-a tulburat, când ea a izbucnit. Pentru că el mai dinainte cumpănise în duhul său astfel de întâmplări rele şi de aceea când ele au năvălit în faptă, el le-a suportat cu nobleţe şi cu statornicie, iar fiindcă aceste lupte el mai dinainte le-a socotit şi le-a aşteptat, de aceea ele, când au sosit în faptă, n-au mai putut să-l zdruncine. Iară cum că, pe câtă vreme a posedat el norocirea, inima lui n-a fost stăpânită de ea, poţi să te încredinţezi de la el însuşi, când zice: „Pus-am eu puterea mea în aur? Sau nădăjduit-am eu în pietrele cele scumpe ? (Iov 31, 24-25). Ce zici tu, omule ? Nu te-ai bucurat de bogăţia care îţi curgea din toate părţile ? Negreşit nu, răspunde el. Şi pentru ce ? Pentru că cunoşteam deşertăciunea şi nestatornicia ei, ştiam că stăpânirea ei nu este trainică. De aceea el nu se bucura de bunurile pământeşti peste cuviinţă, iar la pierderea lor n-a fost cu totul zdrobit, căci el cunoştea firea si însuşirea lor.
Auzind acestea, iubiţilor, să nu ne lăsăm înfrânţi de sărăcie, dar nici de bogăţie să nu ne mândrim şi să nu ne arătăm! Mai vârtos să rămânem neschimbaţi la schimbarea norocului şi să secerăm roadă înţelepciunii celei creştineşti, pentru ca chiar aici, pe pământ să fim într-adevăr norociţi şi să ne împărtăşim de bunurile cele viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos ! Amin.
.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile la Postul Mare