În creștinism, experiența, în sensul final, nu atârnă de om, căci esența experienței creștine este în dumnezeiasca împărtășire, în împărtășirea Dumnezeieștii ființări, iar Dumnezeu este absolut slobod și nesilit de nici un mijloc omenesc spre o astfel de împărtășire.
Această împrejurare duce la faptul că, în ciuda existenței unui prea bogat sistem ascetic, nevoitorul îl privește ca pe ceva secundar; cu alte cuvinte, nu nădăjduiește în nici o lucrare omenească din afară, ci întreagă puterea atenției o întoarce spre starea lăuntrică, spre nevoința lăuntrică a rugăciunii, a smereniei, a ascultării, și fiecare dintre aceste faceri reprezintă o nesfârșită făurire, așa încât nici nu este cu putință a stăpâni întreaga întindere a sistemului.
Noi recunoaștem pe Hristos ca fiind Adevărul Absolut, ca Dumnezeu-Făcătorul și Dumnezeu-Mântuitorul. Poruncile lui sunt Lumina nezidită a Dumnezeirii, iar străduința de a face ca ele să devină singura lege a întregii noastre ființări – și cea vremelnică, și cea vecinică – alcătuiește esența dreptslăvitoarei nevoințe.
Arhimandrit Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print