Există rugăciuni pentru cei care urmează să moară, de pregătire pentru această trecere spre cele veşnice. In primul rând, această pregătire constă în întoarcerea de la cele vremelnice la cele veşnice. Sfântul Serafim spunea înaintea morţii sale: „Trupeşte mă simt aproape de moarte, dar în duh sunt ca un nou-născut, simt toată noutatea şi prospeţimea unui început, nu a unui sfârşit.” De aici necesitatea pregătirii pentru moarte printr-un proces mai conştient şi liberator, de asumare a situaţiei, de împăcare cu toate, cu toţi, cu sine, cu propria conştiinţă, cu împrejurările vieţii, cu prezentul şi cu trecutul, cu evenimentele, cu oamenii şi, desigur, cu viitorul, cu însăşi apropierea morţii.
Trebuie să fie un proces prin care să ajungem să ne găsim pacea, aşa cum a spus, cred, Sfântul Isaac Sirul, pacea cu Dumnezeu, cu conştiinţa noastră, cu aproapele nostru şi chiar cu lucrurile pe care le-am întâlnit. Aşa încât întreg pământul să ne poată spune într-un singur glas: „Mergi în pace!”, iar la rândul nostru să putem spune la tot ce a însemnat pământul pentru noi: „Rămâneţi în pace! Fie ca pacea şi binecuvântarea Domnului să fie cu voi!” Nu se cade să intrăm în veşnicie legaţi, încătuşaţi de ură, neîmpăcaţi. Şi, dacă vrem să fim capabili ca, în scurtul răgaz pe care apropierea morţii ni-l acordă, să facem acest lucru, este esenţial să ne privim întreaga viaţă ca pe un suiş către veşnicie, nu ca pe un declin treptat spre moarte, ci ca pe un suiş către clipa când, prin uşa cea îngustă a morţii, vom intra în veşnicie, nu dezbrăcându-ne de viaţa vremelnică, ci îmbrăcându-ne întru veşnicie – pentru a folosi cuvintele Sfântului Apostol Pavel.
Dacă în slujba de pomenire ne concentrăm atenţia asupra sufletului celui adormit, în cadrul slujbei de înmormântare atenţia noastră se îndreaptă de asemenea către plecarea sufletului. Conform tradiţiei ortodoxe, în primele trei zile de la moartea unei persoane, sufletul rămâne aproape de pământ, vizitând locurile familiare, amintindu-şi tot ce a însemnat pământul pentru el, tot ce a petrecut pe pământ; aşa încât sufletul care va părăsi această lume va fi deplin stăpân pe amintirile lui atunci când va sta înaintea lui Dumnezeu. Acordăm de aceea o atenţie deosebită acestor trei zile. Se fac rugăciuni, pomeniri, gândul nostru stăruie asupra tuturor aspectelor relaţiei noastre cu cel plecat dintre noi. Avem şi noi o menire de împlinit. Şi noi trebuie să desfacem nodurile dinăuntrul sufletului nostru, să fim capabili ca din străfundul inimii şi din toată fiinţa noastră să-i spunem celui plecat: „Iartă-mă!” şi de asemenea: „Te iert, mergi în pace!”
Poate că aici găsim sensul vechiului proverb care spune că nu ar trebui să-i vorbim de rău pe cei plecaţi dintre noi. Dacă noi, cu adevărat şi cu toată sinceritatea, am spus persoanei care a plecat din această viaţă: „Te iert, te dezleg, îţi redau libertatea. Voi sta înaintea lui Dumnezeu mărturisind iertarea ta, ca nimic din ceea ce s-a întâmplat între noi să nu-ţi stea în cale către împlinirea şi bucuria veşnică”, atunci cum ar mai putea fi posibil să ne întoarcem înapoi, să trezim din nou amintiri neplăcute şi amare? Asta nu înseamnă că închidem ochii în faţa realităţii, căci dacă într-adevăr a existat ceva rău în viaţa celui adormit, dacă au existat într-adevăr tensiuni între el şi noi, atunci cu atât mai mult ar trebui să ne rugăm lui Dumnezeu să ne elibereze pe amândoi – atât pe noi, cât şi pe cel adormit -, încât să fim în stare să auzim cuvintele de iertare „Mergi în pace!” şi să rostim aceste cuvinte într-un duh de înţelegere din ce în ce mai profundă, cu o tot mai deplină conştientizare a libertăţii noastre.
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, Boala, Moartea, Editura Sophia