O problemă a omului modern este abordarea fie prea rațională, fie prea psihologică a spovedaniei. Și observăm cum mulți merg la preot ca la psiholog sau nu merg deloc, zicând că preotul e un om ca și el… Într-adevăr, oamenii au astăzi multe probleme psihologice și psihice, dar spovedania e altceva și ea începe cu simțul responsabilității pentru mine însumi. Pot fi bolnav, necăjit, înjosit de alții etc., dar trebuie să încep spovedania cu faptele și vorbele concrete cu care am păcătuit, fără să mă îndreptățesc sau să mă ascund după niște stări ale sufletului. Duhovnicul stabilește dacă acele stări sunt circumstanțe agravante sau atenuante, nu eu…
Pot fi om problematic, dar în cazul acesta tac, nu vorbesc, pentru că voi spune o vorbă care jignește și e păcat. Faptul că sunt complexat sau nervos este o problemă psihologică și ea trebuie rezolvată, dar la spovedanie spun că am vorbit urât sau m-am mâniat, iar starea mea psihologică nu mă îndreptățește să păcătuiesc, ci trebuie să fiu responsabil și mai degrabă să-mi înfrânez limba și să mă smeresc…
Deci, la spovedanie spunem doar păcatele și primim iertarea, iar dacă vrei să-ți rezolvi și alte probleme cu duhovnicul, ar fi preferabil să le discuți în afara Spovedaniei. Preotul poate da sfaturi omului în funcție de situația și maturitatea lui, iar dacă acest lucru se întâmplă în cadrul Spovedaniei, nu trebuie totuși să confundăm îndrumarea duhovnicească cu Taina Bisericii.
Biserica are o lucrare vindecătoare, menită să-l apropie pe om de Dumnezeu, nu să-l îndepărteze. Preotul, ca un medic care are un depozit de medicamente, trebuie să învețe să prescrie medicamentul potrivit, căci dacă greșește tratamentul îl îmbolnăvește pe om și mai mult, iar uneori poate să-l și omoare. În acest sens, canoanele nu sunt sentințe, ci indicatoare.
Pr. Macarie Simonopetritul, în Apostolia, nr. 116/2017, urcusspreinviere.ro