Sfinții nu aveau mângâiere omenească, însă îi aveau pe îngeri împreună slujitori. Dacă ai mângâiere omenească, atunci nu vei avea înger să te ajute și să slujească împreună cu tine la lucrarea mântuirii tale.
Cum să scăpăm de împietrirea inimii?
V-am dat un sfat: să fiți veseli. Dacă ești vesel, inima se desface și ea, este receptivă. Pentru că inima este adâncul cel mai adânc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta și El în ea, nu este ca orice organ.
Inima asta pe care o avem noi și bate și punem mâna pe ea, aceasta este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de conștiință.
Când, în duh, mergem spre Fiinţa absolută, această cale ne pare infinită. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum putem fi luminaţi de această Stea care pare să fie la mii de ani lumină? Şi deodată vom descoperi că acest drum foarte lung poate să fie scurtat, că Dumnezeu se află foarte aproape de noi şi spune: “O inimi fără minte şi uşuratici în a înţelege şi a crede!”. Cum să trăim pentru a scăpa de înşelare? Nu trebuie să credem că participăm la suferinţele lui Hristos când, în starea de durere a fiinţei noastre – duh, minte, inimă şi trup – suferim pentru a nu mai face păcate.
Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui. Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic.
Am văzut, într-adevăr, și oameni care locuiesc în palate, fiind nefericiți, obsedați de starea jalnică în care, paradoxal, se află, certându-se, având o stare de mizerie. Să nu știe ce înseamnă fericire, să nu știe să râdă, să nu vorbească între ei, să fie la cuțite în fiecare zi. „Măi, copile, trăiești în palate, înoți în milioane, ai tot ce vrei, mănânci ce vrei, faci rost de tot ce vrei, ce te roade de nu te poți liniști?” Absența lui Dumnezeu! Absența lui Dumnezeu îi aduce omului o stare de mizerie. Aduce o stare de cârteală, de lamentare.
Arhimandritul Epifanie: Îmi aduc aminte de o povestire populară, cu multe învăţăminte: era un om foarte bogat, iar la marginea domeniului său locuia un familist sărac, care făcea eforturi să supravieţuiască.
Acesta muncea cu ziua şi avea mulţi copii, însă bucuria împărăţea în mijlocul acestei case. La un moment dat, bogatul s’a hotărât să-l ajute pe sărac. A luat un săculeţ plini cu bani de aur şi i l-a dus.
Pr. Haralambos Papadopoulos: Cine așteaptă liniștea exterioară, ca să i se împăciuiască inima, nu o va găsi niciodată. Pentru că este dependent și nu a priceput-o. Are dependențe, frici, neliniști. Toate sunt lipite de el. Și vezi creștini cărora în continuu le este frică: „Uite pandemia acolo, războil aici! Ne vor face așa și pe dicolo!” Așa nu te vei liniști. Pentru că acest lucru n-are sfârșit. Trebuie să găsești înăuntrul tău pacea, liniștea, acceptarea, bucuria….
Rugăciunea este respiraţie. Când omul respiră înseamnă că trăieşte şi aceasta îl însoţeşte pe tot parcursul vieţii. Oricine începe să spună rugăciunea, începe să-şi îndrepte întreaga sa viaţă, avându-l pe părintele său duhovnicesc drept călăuză.