Mândria nu lăsa sufletul să o apuce pe calea credinței. Necredinciosului îi dau acest sfat: să zică „Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-Ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”. Și pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreșit. Dar să nu spună: „Dacă exiști, pedepsește-mă”, căci dacă vine pedeapsa, se poate să nu ai puterea de a mulțumi lui Dumnezeu și să aduci pocăință.
Când Domnul te luminează, atunci sufletul tău simte pe Domnul; simte că Domnul l-a iertat și îl iubește și cunoști aceasta din experiență, și harul Duhului Sfânt va da mărturie în sufletul tău de mântuirea ta și atunci vei voi să strigi tare lumii întregi: „Cât de mult ne iubește Domnul!”. Până când nu L-a cunoscut pe Domnul, Apostolul Pavel L-a prigonit, dar când L-a cunoscut, a străbătut lumea întreagă propovăduind pe Hristos.
Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubește, omul nu poate să o știe, căci e cu neputință pentru mintea pământească să înțeleagă din știința ce fel de iubire are Domnul pentru oameni. Dar ca să te mântuiești trebuie să te smerești, pentru că omul mândru, chiar de ar fi băgat cu de-a sila în Rai, nu și-ar găsi acolo odihnă, ar fi nemulțumit și ar spune: „De ce nu sunt pe primul loc?”. Dar sufletul smerit e plin de iubire și nu caută întâietăți, ci dorește binele pentru toți și se mulțumește cu orice.
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 86