Ne este rușine să spunem tot. Credem că nu avem ce să spovedim. Exagerăm cu gravitatea păcatelor. Povestim prea mult. Dăm vina pe alții. Nu ne pregătim suficient. Nu ordonăm păcatele după importanța lor. Nu suntem suficient de răbdători.
Se pare că omul se predă gândurilor pătimaşe nu numai în momentul când este ispitit de gândurile rele, şoptite de amăgitorul diavol, ci chiar înainte de aceasta, atunci când consimţim să ni se întunece „ochii şi urechile” sufletului.
De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic.
Oare Dumnezeu aşteaptă vreun avantaj de la noi? Nu. Suntem însă copiii Lui şi El ne iubeşte pe toţi la fel.
Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ţii trupul în viață, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie și cu poftă.
Când ne pocăim sincer pentru păcatele noastre și ne întoarcem la Hristos cu toată inima, atunci Acela se bucură, face praznic și-i cheamă pe toți îngerii spre a le arăta drahma regăsită, adică icoana Lui împărătească. O ia pe umeri pe oaia rătăcită și o duce înapoi la Tatăl Său. Dumnezeu așează sufletul celui pocăit să locuiască în locașul celor binecuvântați, împreună cu aceia care niciodată nu s-au depărtat de Acesta.
„Şi ce să spun atunci când mă rog?”, mă vei întreba. Vei spune la fel ca femeia cananeeancă din Evanghelie: Miluieşte-mă, Doamne!… Fiica mea este rău chinuită de demon (Matei 15, 22). „Miluieşte-mă, Doamne!” să spui şi tu. „Sufletul meu este chinuit de demon”, pentru că păcatul este un mare demon. Cel demonizat este miluit, pe când omul păcătos este îndepărtat de la faţa lui Dumnezeu.
Împlinește bine ceea ce Dumnezeu ți-a încredințat nemijlocit: ocupă-te de copii, fă munca pe care o ai de făcut așa de conștiincios încât să-L bucuri pe Dumnezeu, și e de ajuns, nu trebuie să născocești nimic.
Este însă greu să faci cu statornicie ceea ce ți-e menit.
Este o rugăciune plină de putere – care vine de la Mântuitorul nostru şi de la Sfinţii Apostoli – şi este cuprinsă în aceste cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune este scurtă şi de aceea poate fi spusă oriunde şi oricând, stând sau mergând. Chipul nefăcut de mână al Mântuitorului.
Într-o mănăstire din Macedonia, maicele se aflau la trapeză. După ce au prânzit, sora bucătăreasă şi ajutorul ei au început să adune farfuriile şi trecând printr-un hol, le cărau la bucătărie. La un moment dat, în cameră s-a auzit un zgomot mare, un platou a căzut şi toate farfuriile s-au făcut ţăndări. Stareţa a alergat să vadă ce s-a întâmplat şi a văzut-o pe soră aplecată, adunând cioburile. Cu un ton dur i-a zis:
Când era de 5-6 anişori, bunicul lui care era preot a murit. L-au înmormântat în ziua următoare, iar a treia zi trebuia să-i citească coliva la mormânt. Au plecat cu toţii de acasă la cimitir, într-o după amiază însorită. Acasă rămăseseră două mătuşi, ca să pregătească pomana pentru acei care urmau să vină de la cimitir şi micuţul, deoadată cineva a bătut la uşă. O mătuşă îi spune micuţului: