Cât de frumos este chipul credinciosului! Cât de minunat este harul acestui chip! Frumuseţea lui te farmeca, iar înălţimea lui da măsură încrederii pe care o are credinciosul în Dumnezeu. Liniştea revărsata pe chipul său arata pacea sufletului, iar calmul arata netulburarea inimii. Bunătatea zugrăvită pe faţa credinciosului mărturiseşte despre conştiinţa sa netulburată.
Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea Cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial.
Sufletul care iubește a osândi pe ceilalți, sau care este neascultător sau neînfrânat, sau care și-a părăsit pocăința, nu va putea scăpa de capcanele dracilor și a se slobozi de gânduri rele; dar de va plânge pentru păcatele sale și va iubi pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru întreaga lume. „O, Doamne, dă mie lacrimi, ca sufletul meu să plângă din dragoste pentru fratele zi și noapte”.
Dumnezeu a venit în această lume, a venit în această lume, dar apoi a înălțat-o la cer. Nu a rămas în această lume. După cum cântăm într-un frumos tropar de la Nașterea Domnului: „Hristos pe pământ, înălțați-vă!” Nu ne-a spus că Hristos a venit pe acest pământ ca să trăiască bine aici. Hristos nu a venit pe acest pământ ca să-l îmbunătățească și să-l înfrumusețeze, să-l facă mai fericit și să-i rezolve problemele.
Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Babilonului, pedepsiți pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere.
Din fericire, în rugăciunea noastră nu intervin numai demonii cei vicleni și plini de ură față de om, care vor să-i distrugă roada rugăciunii. Intervin și Sfinții Îngeri, care lucrează îndemnați de iubire și de dorința de a-l ajuta pe nevoitor să aibă o legătură adevărată și deplină cu Domnul. Ne îndeamnă cu bucurie și ne însoțesc la lucrarea rugăciunii, cunoscând bucuriile duhovnicești pe care această le împărtășește. Și ei fac același lucru și, find plini de iubire pentru frații lor, oamenii, vor ca și ei să facă la fel. Încă se și roagă pentru noi, oamenii.
Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Fiecare zi a lui prețuiește în ceruri cât o lună și cât un an al unui necredincios, care se veseleşte fără să aibă suferinţă, ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu.
Cum să facem ca firea noastră să se cureţe de tot ce este urmă a păcatului strămoşesc? Iată sensul vieţii nevoinţei noastre. În afara ei nu este mântuire.
Moartea nu e de la Dumnezeu, spun într-un glas toţi Sfinţii Părinţi. În Sfânta Scriptură stă scris limpede: „Nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucură de nimicirea celor vii. El a făcut toate lucrurile pentru ca ele să vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de pieire.” (Inţ. Sol. l, 13-14).
Ce faci când bucuria nu face parte din structura ta sufletească, ci, dimpotrivă, tristețea este firescul și găsești permanent motive de întristare?
În rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor.
Tristețea nu este un lucru bun. Dar, în spatele tristeții, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renașterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei. Cred că fiecare dintre noi își datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult.
„Rugaţi-vă neîncetat”, spune Sfântul Apostoi Pavel (I Tesaloniceni 5, 17). O casă este binecuvântată când lucrul de zi cu zi este dus la împlinire cu rugăciune. Mâncarea pregătită cu dragoste şi rugăciune e binecuvântare pentru cei ce se împărtăşesc din ea. Ne putem ruga şi în timp ce ne îmbrăcăm, spunând: „Doamne, îmbracă-mă cu dreptatea Ta”. La ieşirea şi la intrarea în casă, putem să ne rugăm aşa: „Doamne, binecuvântează intrarea şi ieşirea mea”. Se pot spune rugăciuni asemănătoare şi pentru alte ocazii. Semnul crucii şi o rugăciune de călătorie trebuie făcute înainte de a pleca la orice drum.
Să spunem că cineva este egoist, foarte egoist. Este atât de egoist, încât crede că de faptul acesta atârnă toată existenţa lui.
Mai înainte de toate, casa împărătească trebuie eliberată de orice necurățenie și împodobită cu toate frumusețile și numai atunci poate intra împăratul în ea.
În viața aceasta, tuturor li se aplică legea răsplătirii. De aceea, cei virtuoși sunt cuprinși de necazuri. De aceea, cei nedrepți se desfată în bunătăți. Primii sunt pedepsiți aici pentru puținele lor păcate, și în felul acesta nu vor fi lipsiți de rai. Ceilalți sunt răsplătiți aici pentru puținele lor fapte bune, și vor fi pedepsiți veșnic pentru multa lor răutate.