Ne-am învăţat cu foarte mult, ne-am învăţat cu de toate, ne-am învăţat cu multă comoditate, ne-am învăţat să nu mai postim, ne-am învăţat să nu ne mai ostenim, şi atunci nu mai avem bucurie pentru lucrurile mici.
Exact cum înainte, un om care postea până la Crăciun şi se ostenea, în momentul când venea masa Crăciunului, păi era o bucurie fără seamăn, era masa Crăciunului! Și zilele de după Crăciun erau o mare bucurie, pentru că până atunci nu se bucurase, nu petrecuse, nu fusese la nu ştiu câte discoteci, ci aşteptase cu nădejde şi cu rânduială ziua. Iar după ce ţinea o lună și jumate post şi rânduială, altă substanţă aveau bucuriile şi altfel era unitatea dintre oameni şi legăturile dintre ei şi vizitele de la unul la altul. Astăzi oamenii s-au învăţat cu mult, neîncetat să aibă de toate, să mănânce de toate, să fie fără nicio lipsă – şi atunci încep să nu mai fie mulţumiţi cu ceea ce au.
Este o pildă spusă de Mântuitorul: Dacă te duci la o nuntă, nu te așeza în fruntea mesei. Pentru că va veni la un moment dat cineva mai important ca tine şi va zice stăpânul: „Prietene, trebuie să mergi acum de aici, că, uite, a venit important, du-te la coadă!” Şi nu se mai găseşte loc pentru tine decât departe, cine ştie pe unde, sau poate nu se mai găseşte deloc. Dar tu du-te şi te aşază din start în urmă şi, la un moment dat, o să vină stăpânul şi o să zică: „Prietene, de ce te-ai aşezat aşa de jos? Hai sus!” şi te va pune chiar lângă mire cf. Luca 14:8-10. Ştiţi că Părinţii înţelegeau altfel cuvântul ăsta? Ei spuneau că atunci când te bucuri de lumea aceasta, să nu sari la lucrurile importante şi să zici: „Eu nu mă bucur decât dacă voi fi regele lumii! Eu nu mă bucur decât dacă voi fi milionar! Eu nu mă bucur decât dacă voi fi iniţiat, eu nu mă bucur decât dacă voi fi isihast, eu nu mă bucur decât dacă voi fi trăitor!” Nu! Eu mă bucur de lucrurile mici, eu mă bucur că mi-a dat Dumnezeu să aud susurul apei care curge, că mi-a dat Dumnezeu să mai văd o zi, că am ochi, că am picioare, că respir. Mă bucur că mai am oamenii ăştia lângă mine, că am un căţel care-i binevoitor şi-şi leagănă coada când vin acasă. Pe cel ce vede în lucrurile mici mila lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va ridica la lucrurile mari. Cel ce din start vrea lucruri mari şi nu este mulţumit cu lucruri mici, îl va întoarce Dumnezeu la lucrurile mici şi va trăi o viaţă numai între lucruri mici, duhovnicește vorbind. Şi cred că noi, oamenii, am uitat să ne bucurăm şi de aceea trebuie să trecem prin boli, prin dureri, prin necazuri, ca să ne dăm seama cât valorează un pas! După ce ai avut picioarele rupte şi un an ai stat în pat, dai slavă lui Dumnezeu şi strigi de bucurie că ai făcut un pas. Sau după ce n‑ai văzut cu ochiul jumate de an şi vezi apoi lumina soarelui, plângi neîncetat că ai văzut lumina soarelui şi ţi-a mai dat Dumnezeu să vezi. Dar de ce neapărat trebuie să treci prin toată suferinţa aia ca să dai slavă lui Dumnezeu? Asta e greşeala noastră.
Noi ar trebui neîncetat să dăm slavă lui Dumnezeu, să înţelegem că în orice clipă noi putem muri, în orice clipă noi putem pierde toate aceste daruri de care nouă ni se pare că suntem vrednici, dar de fapt nu suntem vrednici. Eu cred că dacă un om reuşeşte să păstreze această mulţumire pentru lucrurile mici, Dumnezeu îl va purta și spre lucrurile înalte, mari. Şi, cu cât un om nu se mulţumeşte cu lucrurile mici – cum aud acum reclama aceasta: „Meriţi mai mult!” – cu atât Dumnezeu îl va smeri mai mult. Cum Preasfințitul Vasile, episcopul nostru de la Cluj, care a trecut de curând la Domnul, ne spunea: „Mai binele e duşmanul binelui.” Şi la nivel duhovnicesc, de multe ori, putem spune că mai binele pe care ţi-l imaginezi tu, te iluzionezi că ar trebui să-l ajungi, e duşmanul binelui. Nu te bucuri de nimic din ce ai şi zici: „Nu, e prea puţin, trebuie mai mult!”. Şi alergi tot timpul după mai mult, dar de fapt pierzi tot, până la urmă.
Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr.156/ Ianuarie 2022
Amin ♥️