„(…) Scriptura ne-a înfăţişat sufletul lui (al dregătorului n.n) oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de laudă, iar pe de altă parte, nefericit şi foarte deznădăjduit. Este vrednic de laudă că a cunoscut pe adevăratul Învăţător, că, părăsind trufia fariseilor, mândria legiuitorilor şi îngâmfarea cărturarilor, a dat acest nume singurului Învăţător bun şi adevărat; era iarăşi vrednic de laudă şi că s-a interesat cum ar putea să moştenească viaţa veşnică. Dar ceea ce dovedeşte că în adâncul sufletului său nu urmărea adevăratul bine, ci caută ce place celor mulţi, este aceea că, deşi a aflat de la adevăratul Dascăl învăţături mântuitoare, nu le-a înscris în inima sa, nici n-a împlinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat întristat, fiind întunecat de patima dragostei de avuţie. Aceasta vădeşte ciudăţenia purtării sale şi dezacordul cu sine însuşi.
Îl numeşti Învăţător şi nu te porţi ca un ucenic? Mărturiseşti că este bun şi respingi sfaturile ce ţi le dă? Şi doar Cel bun oferă lucruri bune! Îl întrebi de viaţă veşnică, dar arăţi că eşti cu totul prins de desfătarea vieţii de aici! Ce poruncă anevoioasă, grea sau peste puteri ţi-a dat Învăţătorul? A spus: “Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor!“. Dacă ţi-ar fi spus să te osteneşti muncind pe ogoare sau să înfrunţi primejdiile comerţului pe mare, sau să ai toate necazurile celor ce fac afaceri, da, atunci ar fi trebuit să te întristezi, ca porunca ar fi fost greu de împlinit; dar dacă-ţi făgăduieşte să te facă moştenitor al vieţii celei veşnice pe o cale atât de lesnicioasa, care nu are nici osteneală, nici sudoare, nu te bucuri de uşurinţa mântuirii, ci pleci jelind şi întristat la suflet şi-ţi faci nefolositoare toate virtuţile pentru care te-ai ostenit până acum. Dacă, după cum spui, nici n-ai ucis, nici n-ai desfrânat, nici n-ai furat, nici n-ai dat mărturie mincinoasă împotriva cuiva, zadarnică ţi-e râvna pentru săvârşirea acestor virtuţi, pentru că nu adaugi şi virtutea ce-ţi lipseşte, fără de care nu vei putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu te-ai bucura oare mult când ai auzi ca un doctor ţi-ar făgădui să-ţi îndrepte mădularele strâmbe, fie din naştere, fie din pricina vreunei boli? Negreşit! Dar când marele Doctor al sufletelor vrea să te facă desăvârşit în cele mai de seamă virtuţi ce-ţi lipsesc, nu primeşti binefacere, ci te superi şi te tânguieşti. E lămurit deci că eşti departe de porunca dragostei de aproapele şi fals ai mărturisit când ai spus că iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Că, iată, porunca dată ţie de Domnul te vădeşte cu totul lipsit de adevărata dragoste. Dacă ar fi fost adevărat ce spuneai, că ai păzit din tinereţe porunca dragostei şi că ai dat fiecăruia tot atât cât ţi-ai dat ţie, de unde ai această mulţime de averi? Îngrijirea celor nevoiaşi risipeşte bogăţia. Dacă toţi şi-ar împărţi averile lor şi le-ar da celor nevoiaşi, atunci fiecare ar primi câte puţin pentru îndestularea nevoilor sale. Deci, cel care iubeşte pe aproapele sau ca pe sine însuşi n-ar avea mai mult decât semenul său. Or, se vede că tu ai multe bogăţii! De unde-s acestea? De acolo că ţi-e mai dragă propria-ţi desfătare decât ajutorarea celor mulţi. Da, cu cât îţi înmulţeşti avuţia cu atât îţi împuţinezi dragostea de aproapele. Dacă ai fi iubit pe semenul tău, de mult te-ai fi gândit la înstrăinarea averilor tale; dar aşa, averile îţi sunt mai lipite de tine decât mădularele de trup, iar despărţirea de averi te doare mai mult decât tăierea celor mai de seamă mădulare.”
„Dacă auzi, bogatule, spunându-ţi-se: „Vinde-ţi averile tale şi dă-le săracilor, ca să ai merinde pentru desfătarea veşnică!“, pleci întristat; dar dacă auzi spunându-ţi-se: „Dă-ţi averile tale femeilor iubitoare de podoabe, dă-le sculptorilor, negustorilor de mobile, mozaicarilor, pictorilor!”, te bucuri ca şi când ai dobândi ceva mai preţios decât averile.”
„Spui că eşti sărac! O spun şi eu, că acela-i sărac, care are nevoie de multe. Poftele voastre nesăturate vă fac să aveţi multe nevoi.”
„Pe cine l-a cruţat moartea fiindcă a fost bogat? De cine s-a îndepărtat boala fiindcă a avut bani? Până când aurul va sugruma sufletele, până când va fi undița morţii, până când va fi momeala păcatului? Până când bogăţia va fi pricina războaielor, pentru care se făuresc arme şi se ascut săbii? Din pricina bogăţiei, rudele nu mai ţin seama de rude, fraţii se uită cu ochi ucigaşi la fraţi. Din pricina bogăţiei, pustiile sunt pline de ucigaşi, marea de piraţi şi oraşele de calomniatori. Cine-i tatăl minciunii? Cine-i făcătorul actelor false? Cine-i părintele jurământului fals? Nu-i oare bogăţia? Nu-i râvna după bogăţie? Pentru ce, oamenilor, vă supuneţi voi înşivă la chinuri? Cine a prefăcut bunurile voastre în arme împotriva voastră? Banii v-au fost daţi să vă ajute să trăiţi, şi nu să vă ajungă povara de păcate. Bogăţia v-a fost dată să vă puteţi răscumpăra sufletul, nu ca să vă fie pricină de pierzare.”
“Pentru ce te înşeli singur, rânduind rău pentru timpul de acum bogăţia spre desfătarea trupului şi făgăduind pentru mai târziu acelea pe care n-ai să le mai poţi face? Dar, după cum ţi-am arătat, rău e sfatul ce ţi-l dai când spui: „Mă voi desfăta de plăceri cât trăiesc! După ce voi muri, voi face ce mi s-a poruncit!” Îţi va spune însă şi Avraam: „Ai luat cele bune în viaţa ta!“. Calea cea strâmtă şi îngustă nu te primeşte dacă nu lepezi povara bogăţiei. Ai plecat din viaţă purtând-o pe umeri şi n-ai ancorat-o, cum ţi s-a poruncit. Pe când trăiai, te puneai pe tine înaintea poruncii Domnului; după ce ai murit şi te-ai descompus, pui înainte porunca Domnului, ca să te răzbuni pe duşmanii tăi spunând: „Ca să nu-mi ia cutare averea, s-o ia Domnul!”. Cum să numesc acest gând? Răzbunare pe duşmani sau dragoste de aproapele? Citeşte-ţi testamentul!
– Voiam să mai trăiesc, mi se poate spune iarăşi, ca să mă bucur de averile mele!
– Atunci se cuvine morţii mulţumire, şi nu ţie! Dacă ai mai fi nemuritor, nici nu ţi-ai mai aduce aminte de porunci. „Nu vă lăsaţi amăgiţi! Dumnezeu nu se lasă batjocorit.” [Gal. 6, 7] La altar nu se aduc mortăciuni! Du la altar jertfă vie! Darul ce se aduce din ce prisoseşte nu-i bine primit! Iar tu aduci Binefăcătorului cele ce ţi-au mai rămas, după ce ţi s-a scurs viaţa! Dacă nu îndrăzneşti să serveşti pe oameni de seamă cu resturile de la masa ta, cum îndrăzneşti să crezi că faci milostiv pe Dumnezeu cu rămăşiţele averii tale?
Vedeţi, bogaţilor, ce sfârşit are iubirea de avuţii şi încetaţi a mai fi împătimiţi după averi! Cu cât eşti mai iubitor de avuţie, cu atât caută mai mult să nu laşi după tine nimic din cele ce ai. Fă ca toate să fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lăsa străinilor bogăţia ta! Se poate ca slugile tale să nu-ţi împodobească mormântul nici cu cea mai proastă podoabă şi să nu-ţi facă o înmormântare pompoasă, ca să câştige bunăvoinţa moştenitorilor. (…) Ia-le-o înainte dar, şi înmormântează-te singur! O frumoasă înmormântare este evlavia. Pleacă din lume îmbrăcat cu toate bogăţiile tale! Fă-ţi podoabă bogăţia ce o ai! Să o ai cu tine! Ai încredere în bunul sfătuitor, în Hristos, Care te-a iubit, Care a sărăcit pentru noi, că noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru noi. Să ne supunem Lui, pentru că fiind înţelept cunoaşte ce ne este de folos să-L primim, pentru că ne iubeşte; să-I fim recunoscători, pentru că este Binefăcătorul nostru!“
Sfăntul Vasile cel Mare