Unde s-a atins Împărăţia lui Dumnezeu de om şi unde omul a chemat această Împărăţie prin smerenia lui, prin dragostea lui şi Împărăţia Cerurilor a atins pământul, acele lucruri nu mor niciodată. Acest lucru ni-l promite Dumnezeu. Până la urmă, ceea ce lucrează porunca lui Dumnezeu rămâne mai cunoscut și mai puternic chiar şi în lumea aceasta decât cei care-şi caută numai cinstea şi mândria și banii lor.
„Când vremurile se tulbură, Dumnezeu ridică glasuri din mijlocul turmei sale cuvântătoare. Prin Părintele Hrisostom Filipescu învăţăm să folosim bucuria în loc de cuvinte, ne vindecăm de rana necuvintelor din jur printr-un plasture al firii uitate: zâmbetul”, scrie Părintele Constantin Necula în prefaţa cărţii „Ascultă Priveşte Atinge”. Hrisostom Filipescu, ieromonah, psiholog, poet şi prozator, este la ora actuală unul dintre cei mai citiţi autori de limbă română din mediul bisericesc, datorită modului armonios şi unic în care îmbină, în scrierile sale, noţiuni de psihoterapie şi teologie. Într-un interviu, ieromonahul vorbeşte despre puterea dragostei, a credinţei şi a speranţei, singurele care pot aduce adevărata bucurie în viaţa noastră.
Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?
Omul care se află în supărare arată că nu înţelege bine întâmplările pe care le trăieşte sau prin care trece şi nu ştie să vadă degetul şi iubirea şi înţelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viaţa lui de zi cu zi.
Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiați într-o stare de statornicie și pace lăuntrică, în care stăm față către față cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge și că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.
Nu mică nevoință se cere nouă în lupta cu duhul mâhniciunii, adică al scârbei, fiindcă el aruncă pe suflet întru deznădăjduire.
Sfânta Liturghie, pentru tot creştinul, este locul unde se poate face un schimb de viaţă. Omul dă viaţa sa mică şi limitată şi o primeşte pe cea măreaţă şi nesfârşită a lui Dumnezeu. În Liturghie îi aducem Domnului o bucăţică de pâine şi un pic de vin, neînsemnate în ele însele. Ce le dă valoare este ceea ce punem noi în ele.
Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice ai cere, numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre. Trebuie, însă, ca rugăciunea să fie făcută cu inima curată, cu stăruință și cu smerenie. Însuși Mântuitorul Hristos ne făgăduiește acest lucru, când zice: „Toate câte veți cere întru rugăciune, crezând, veți lua”. Și iarăși: „Cereți și se va da vouă”.
… Nu socotesc că mă aflu printre români, consider că mă aflu printre frații și surorile mele din România, pentru că nu există o Biserică Ortodoxă Română sau o Biserică Ortodoxă Greacă sau o Biserică Ortodoxă Rusă, ci există o singură Biserică, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, așa cum mărturisim în Crez.
Când va fi însă această dată, nimeni nu știe: „Nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl”, cum ne încredințează despre aceasta Însuși Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei 24, 36).
La Dumnezeu nu există ceva al nostru – o patimă, un păcat, o neputință, o greșeală, – care să-L împiedice să vină în viața noastră și să ni Se descopere. De ce? Pentru că lui Dumnezeu nimic nu-i poate opri purtarea de grijă, care să-I poată amâna prezența Sa. El va fi acolo, în mijlocul problemelor. Va fi în întunericul tău, în greșeala ta, ca să te mântuiască!
Ca o continuare la cuvântarea mea despre spovedanie, aş dori să spun în primul rând că spovedania este o întâlnire şi o împăcare.
Din clipa în care Dulcele nostru Iisus a ridicat pe preacuraţii Săi umeri Crucea cea de viaţă făcătoare şi a fost ridicat pe ea, de atunci se continuă de către Ucenicii Săi ridicarea Crucii, suferind diferite necazuri şi încercări, prin care creştinul biruieşte iubirea de sine cea cu multe chipuri şi pierzătoare.
În cărţile Părintelui Sofronie există o relatare despre Sfântul Siluan Athonitul. Sfântul Siluan avea sub supraveghere un atelier. Spre surpriza altor supraveghetori, cei aflaţi sub autoritatea sa munceau din greu, cu onestitate, fără să încerce să fugă de muncă, în timp ce în atelierele lor, în ciuda unei supravegheri aspre, oamenii nu munceau cu la fel de multă conştiinciozitate şi responsabilitate.
Și pe când se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii Lui[1].