Cât de vie este viaţa noastră? Câtă viaţă avem noi în anii pe care-i avem? Dacă am face o retrospectivă şi am chivernisi, am cântări, am cumpăni câtă viaţă am avut noi în viaţa noastră, oare care ar fi răspunsul? Am fost acum o săptămână la Bucureşti pentru lucrările Sfântului Sinod şi de pe geamul maşinii i-am văzut pe oameni. Şi zic asta nu judecându-i acum, dar făcând o radiografie a vieţii omului care stă în cetate, grăbiţi, trişti, cu capul în pământ, fiecare ducându-se acolo unde trebuia să fie cât mai repede. Nu i-am văzut pe oameni zăbovind, nu prea i-am văzut pe oameni zâmbind, nu i-am văzut pe oameni cu oleacă mai multă aşezare care să bucure sufletul. Dar de ce să vorbim despre alţii? Hai să ne vedem pe noi.
O să vă mai spun un lucru. Îmi spunea un ieromonah că a cunoscut o monahie bătrână care acum e la Domnul, Dumnezeu s-o odihnească, care i-a zis într-o zi, după Revoluţie: “Părinte, nu ştiu în ce vremi trăim! Eu am apucat războiul, am apucat foametea de după război, dar zile ca astea n-am mai văzut. Deunăzi mi-au trebuit patru ceasuri ca să zic un acatist!“.
Să ținem departe de noi descurajarea! Dacă nu ne vom lupta cu descurajarea, va veni întristarea adâncă. Si dacă monahul nu se îngrijește și rămâne descurajat, după aceasta va veni deznădejdea. Și dacă aceasta predomină, atunci încep problemele psihologice. De aici se nasc problemele psihologice! Pentru că, prin deznădejde, se destramă universul duhovnicesc al omului. Se destramă logica omenească. Si atunci mergem la psihologi să ne dea pastile de calmare.
Nu există ceva mai cumplit decât uscăciunea care urmează părăsirii de către Dumnezeu. Nimic nu se poate asemăna cu durerea despărţirii de harul dumnezeiesc, iar dacă păcatul şi neascultarea omului sunt pricina retragerii harului, atunci şi mai mare îi este tânguirea, şi el începe să „ducă lipsă”. Flămânzeşte şi însetează, însă în locul braţelor părinteşti în care se odihnea odinioară, se chinuie acum amarnic în îmbrăţişarea morţii.
Cum putem fi creștini în lume?
Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Când trăim în acord cu voia lui Dumnezeu, când urmăm poruncile lui Dumnezeu, aceasta este cea mai bună mărturie pe care o putem da lumii. Și, în ceea ce privește viața noastră duhovnicească, trebuie să o trăim cu toată inima noastră: să fie experiența noastră personală, nu lucruri pe care le-am învățat din tradiție, din cărți sau la cateheză, ci trebuie să ne li impropiem.
Dragul meu,
Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi neaşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se prăbuşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în general, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.
Am văzut undeva o mișcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeiești. O casă în mijloc de câmpie și drumul care trece prin fața ei pierzându-se la nesfârșit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streașină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre fiul risipitor care se întorcea acasă: „Încă departe fiind, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă, și alergând a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat” (Luca 15, 20).
În fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe și cu Dumnezeu.
Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic așa, și din spirit rebel, acum își permite orice: păcatul nu-l chinuie, ci devine pentru el o deprindere; dacă în stadiul acesta poate să-i fie ușor, atunci poate să-i fie ușor și cu diavolul, pe căile întunericului.
In cartea I a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni scrie: „Neîncetat, rugaţi-vă!”.