Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu ne spune că „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).Așa că, dacă este vreun moment când omul este fără de păcat, acesta este atunci când se osândește pe sine din cauza păcătoșeniei lui. Devenind adevărat, atrage la sine Duhul adevărului. Tot așa și cel care se osândește pe sine din pricina păcatelor sale merge pe Calea Domnului. Cu cât se apropie monahul/creștinul mai mult de Hristos în această smerită pogărâre, cu atât mai aproape va fi de El în înălțarea Sa plină de slavă și va deveni prin aceasta părtaș stării lui Hristos celui înviat.
Prin harul Duhului Său inima i se va lărgi ca să cuprindă în rugăciune toată întinderea spațiului și a timpului. În felul acesta devine părtaș la universalitatea Noului Adam și un mijlocitor pentru întreg vechiul Adam. Atunci își împlinește menirea lui de monah devenind, după cum spune Sfântul Siluan, „rugător pentru întreaga lume”.
Cei doisprezece apostoli nu au socotit de cuviință ca, „lăsând deoparte cuvântul lui Dumnezeu, să slujească la mese” (Fapt. 6, 2).
La fel și monahii care au desprins această mare știință nu trebuie să se irosească în slujirea exterioară a semenilor lor; le este mai de folos să stăruiască în lucrarea pocăinței și a rugăciunii.
Potrivit Sfântului Evanghelist Matei, sufletul Domnului S-a întristat până la moarte de mântuirea lumii (Mat.26, 38). Aceasta se vădește din cuvintele rugăciunii Sale arhierești: „Părinte drepte și lumea pe Tine nu Te-a cunoscut” (Ioan 17, 25). La fel și monahul, în măsura în care se împărtășește de starea lui Hristos, este sfâșiat de aceeași durere „că nu toți se mântuiesc”.
Arh. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Sfânta Mănăstire Putna