Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre.
Am cunoscut un preot în vârstă de la Munthele Athos, îl chema Nifon. Într-o zi părintele Nifin mi-s spus: „Există trei căi sigure către Împărăția Cerurilor! Trei căi absolut sigure!
Pământul e o mamă vitregă, o, Cerească Maică, şi se comportă cu noi ca o mamă vitregă. Ea ne socoteşte nişte fii vitregi, drept nişte străini de departe, ca pe nişte copii adoptaţi – pănă când ne face robii ei.
Numai când ne eliberăm de propriile noastre gânduri, idei, dorinţe, putem trăi, în toată curăţia, în „prezenţa” lui Dumnezeu.
Vine aici la mine unul, un viteaz şi zice:
Inima dumneavoastră să fie numai a Domnului, iar în Domnul – și a aproapelui. Fără îndeplinirea acestei condiții este cumplit să fii al omului. „Nu vă faceți robi oamenilor” (I Corinteni 7, 23), a zis apostolul.
Întotdeauna m-au mișcat până în adâncul sufletului cuvintele pe care Sfântul Ioan Înaintemergătorul le-a rostit cu privire la Domnul și la sine însuși și care ni s-au păstrat în Evanghelia după Ioan:
Harul divin care acoperă jertfa cea fără de sânge se oferă nu numai celor vii, ci şi morţilor. De aceea slujitorii nu încetează să se roage nu numai „pentru sănătatea”, ci şi „pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu”.
„O, iubite şi Preadulce lisuse Hristoase, cine Te-a rugat pentru mine ca să mă aduci în această lume şi să mă nasc din părinţi buni şi credincioşi (…)? Cu cât trebuie, dar, să Te iubesc mai mult şi să-Ţi mulţumesc pentru acest dar atât de mare şi pentru binefacerea pe care mi-ai dat-o? Chiar şi sângele meu de l-aş vărsa, tot nu aş putea să-Ţi mulţumesc”.
Cel ce dă să dea în numele lui Hristos, iar cel ce primeşte să primească în numele lui Hristos, ca binecuvântarea lui Dumnezeu să fie de amândouă părţile. Iar rugăciunea săracului e auzită înaintea lui Dumnezeu.
Vai mie, ce osândă mă așteaptă și de ce rușine sunt vrednic! Cele ascunse ale mele nu sunt ca cele din afară; vorbesc despre despătimire, dar mă gândesc zi și noapte la patimi de rușine; am neprihănirea pe limbă, dar în cuget mă îndeletnicesc cu netrebnicii.
De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferență, ci o adevărată vrăjmășie între plăcere și bucurie, izvorâtă din vrăjmășia dintre „trup și duh”.
Bucuria mea, totul, orice ai cere de la Domnul Dumnezeu vei primi, numai să fie spre slava Lui sau spre folosul aproapelui, deoarece şi folosul aproapelui El tot spre slava Lui îl socoteşte, pentru care şi zice: Orice aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie aţi făcut.
Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?
Cu toții ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toții ne vedem așa cum ar trebui să ajungem în viața noastră, la un moment dat: răstigniți! Da, răstigniți! Nu ne place acest lucru și vrem a ne face viața plină de drăgălășenii, mai cu seamă lumenii…
Ce poate fi mai înălțător, mai splendid, mai minunat decât acest cuvânt izvorât din Duhul Sfânt prin persoana Sfântului Siluan Athonitul? Eu personal n-am citit cândva ceva mai sublim (alături de „Imnul Iubirii Sfântului Apostol Pavel I Corinteni c.13) și care să mă impresioneze atât de profund ca acest cuvânt al sfântului Siluan despre Iubirea Vrajmașilor. Cu siguranță acest cuvânt, întreg, poate ține loc de rugăciune, poate fi rostit oricând ca o rugăciune căci vibrează în el puterea iubirii dumnezeiești, rezonează direct cu sufletul omului (chiar cuprins de păcate).