Într-un anumit moment, vorbind în parabole, Hristos S-a referit la învierea Sa din morţi de după trei zile, spunând: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Iudeii au crezut că vorbea despre templul lui Solomon, pentru înălţarea căruia a fost nevoie de patruzeci şi şase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Său. Chiar şi ucenicii au înţeles acest lucru abia după Învierea Sa (Ioan 2,19-22).
În Sâmbăta Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnzeirea era în Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla în mormânt. Pentru că în acest fel s-a biruit stăpânirea diavolului şi a morţii, Sâmbăta de dinaintea învierii este considerată de Biserica Ortodoxă mare, ea fiind în strânsă legătură cu Duminica ce a urmat.
Analizând pogorârea lui Hristos la Iad, trebuie să răspundem la două întrebări interesante. Prima întrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu sufletul, cum de Iadul a recunoscut rănile de pe Trupul Său? Iar a doua întrebare este: s-au mântuit toţi cei care erau prizonieri ai morţii în Iad?
Din tot ceea ce am spus până acum, putem să înţelegem scopul pogorârii lui Hristos la Iad. Adevărul este că Hristos a intrat în împărăţia diavolului pentru a o duce la pieire. În continuare, vom analiza mai amănunţit motivele pentru care Mântuitorul a mers în Iad.
Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ne dă mărturie despre pogorârea lui Hristos la Iad: Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut în duh, întru care S-a pogorât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare… (I Petru 3, 18-19).
Întrebarea care se pune este următoarea: ce înţelegem cu adevărat atunci când vorbim despre Iad şi despre pogorârea lui Hristos acolo? Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament există multe fragmente care se referă la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este înfăţişarea învăţăturii legate de omorârea şi de nimicirea Iadului.
Biserica prăznuieşte învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele drepţilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii în Biserica noastră. Aşa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii începe din Vinerea Mare, o dată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului.
Noi spunem de obicei: „Dumnezeu m-a părăsit, Dumnezeu m-a abandonat, Dumnezeu nu are grijă de mine, Dumnezeu nu mă ascultă…”. Dar nu-L lăsa tu pe Dumnezeu! Ai posibilitatea să Îl prinzi și să nu Îl mai lași să plece! Cum? Prin credință, prin rugăciune, prin nădejde! Știți ce înseamnă să Îl ții în brațe pe Hristos și să Îi spui: „Nu Te las să pleci!”?
Sfântul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”.
Noi spunem de obicei: „Dumnezeu m-a părăsit, Dumnezeu m-a abandonat, Dumnezeu nu are grijă de mine, Dumnezeu nu mă ascultă…”. Dar nu-L lăsa tu pe Dumnezeu! Ai posibilitatea să Îl prinzi și să nu Îl mai lași să plece! Cum? Prin credință, prin rugăciune, prin nădejde! Știți ce înseamnă să Îl ții în brațe pe Hristos și să Îi spui: „Nu te las să pleci!”?
Părintele Paisie a vorbit adeseori despre isihie și grija plină de neliniște a omului contemporan. Faptul că omul contemporan a învățat să trăiască în zgomot reflectă întocmai acest lucru. Spune: „Astăzi toți s-au învățat să trăiască în zgomot. Vezi, mulți copii vor muzică rock în timp ce citesc. Adică pe ei îi odihnește mai mult să citească cu muzică, decât în liniște. Se odihnesc în neliniște, fiindcă există neliniște înlăuntrul lor. Peste tot este zgomot”.
Iubirea de sine este iubirea irațională a trupului, este rod al vieții căzute și este boală duhovnicească care trebuie preschimbată în iubirea de Dumnezeu și de oameni. Cu cât mai mult omul este mai iubitor de sine, cu atât mai mult nu poate să-L iubească pe Dumnezeu și pe semenul său.
Vorbind despre smerenia inimii, este necesar să descriem în ce constă aceasta şi cum se poate dobândi. Sfântul Marcu Ascetul subliniază faptul că „fără zdrobirea inimii e cu neputinţă să ne izbăvim de păcat, iar inima se zdrobeşte prin înfrânarea de la trei lucruri:, de la somn, de la hrană şi de la lenevirea trupească” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte, cap. 210, p. 315). Lenevirea trupească produce iubirea de plăceri, care, la rândul ei, provoacă gânduri rele şi păcătoase:
Părintele Paisie a trăit sfânta isihie în toată adâncimea sa. Oriunde a vieţuit, în chinovie sau în idioritmie, la Mănăstirea Stomiou din Konitsa, în Muntele Sinai sau în alte părţi din pustia Sfântului Munte, a iubit atmosfera de sfântă isihie, a trăit şi s-a adăpat din duhul ei aducător de mult rod, ce se revarsă în toată viaţa sa, privită în lumina diferitelor ei feţe. Când vorbea şi învăţa, dar şi prin simpla sa prezenţă, transmitea atmosfera pustiei isihaste.
Liniştea trupului implică limitarea grijilor faţă de trup: „începutul liniştirii este ieşirea din lucruri şi din griji”, spune Sfântul Grigorie Sinaitul. Stadiul intermediar „este puterea luminătoare, iar sfârşitul este extazul şi răpirea minţii la Dumnezeu”. Aceeaşi idee o împărtăşea şi Sfântul Ioan Scărarul: „Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura”.
Fiecare dintre noi trebuie să caute un asemenea părinte duhovnicesc. Să ascultăm din nou îndemnurile Sfântului Simeon Noul Teolog: „Frate, roagă stăruitor pe Dumnezeu, ca El să-ţi arate un om capabil să te conducă bine, pe care trebuie să-l asculţi ca pe Dumnezeu însuşi”. Trebuie să ascultăm fără şovăire de cel „pe care Dumnezeu – fie în chip mistic, El însuşi, fie din afară, prin slujitorul Său – ţi-l va arăta. Ca şi pe Hristos în persoană, astfel trebuie să-l priveşti şi să-i vorbeşti, astfel trebuie să-l cinsteşti…”.
„De multe ori să lăsăm să treacă neobservat când suntem întristaţi din cauza altora. Să nu cerem explicaţii, deoarece ceilalţi pot chiar să nu înţeleagă că ne-au făcut rău şi este cu putinţă, dacă căutăm iertarea lor, atunci să gândească la aceea şi să se creeze probleme. Uneori, clipele de lipsă a harului vin pe neştiute.