Apostolul Pavel poruncește creștinilor să se roage neîncetat, spuse Părintele Filip. Oare acea rugăciune este rugăciunea minții sau a inimii?
Într-adevăr, este rugăciunea minții. Este un îndemn către creștinii din Tesalonic: „Pururea vă bucurați. Neîncetat vă rugați!” (I Tesaloniceni 16, 17).
„Gândul nostru să fie acolo unde este Hristos. Atunci rugăciunea noastră va fi cu El, și nu va rămâne mult loc pentru patimi,” spunea părintele Sofronie.
Însă la un moment dat, precum îi scrie lui Balfour, se ruga pentru o femeie, o cunoştinţă de-a sa, care suferea de cancer în stadiu final, şi care era sortită de doctori morţii. Părintelui i s-a cerut să se roage pentru ea şi a facut-o cu bucurie în duhul său, dar şi cu durere în inima sa. A rămas la patul ei în spital mai mult de două ore, rugându-se împreună, vorbind, conversând, şi apoi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine.
Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
„Ascultarea pe care o face cineva părintelui său îi naşte gânduri de evlavie şi lacrimi, chiar dacă s-a rugat doar câteva minute pe ceas.”
În vremurile noastre trecem prin multe greutăți și una dintre acestea este pandemia. Dar de ce exagerăm lucrurile? De ce avem impresia că trecem prin mari greutăți în zilele noastre? În care epocă nu au fost greutăți? În care epocă nu a existat martiriu? Dacă am fi trăit în vremea Sfinților Apostoli cum am fi trăit? Atunci când omul îl cunoaște pe Dumnezeu, toate celelalte sunt detalii. Problema noastră e să dobândim dragostea de Dumnezeu.
Ce trebuie să facem când suntem victima invidiei celorlalți?
Primul lucru care este necesar este să arătăm răbdare și îngăduință. Să ne bucurăm pentru această încercare care ne-a venit. Și să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea răbdare și îngăduință.
A venit o dată o doamnă la mine, la birou, și mi-a spus: „mi-e teamă de moarte”. Era tânără, era bolnavă, avea și copil, era medic de profesie și cunoașterea foarte bine simptomele bolii. Si mi-a spus: „mă tem de moarte”.
„Creștinii locuiesc pe acest pământ ca și cum ar fi într-o țară străină, ca și cum nu ar avea patrie. Ca cetățeni, participă la toate aspectele vieții sociale, dar trăiesc ca și cum ar fi niște străini. Orice țară străină este patria lor, și orice patrie este străină pentru ei. Trăiesc pe pământ dar cetatea lor este în cer. Se supun legilor fiecărei țări dar, prin modul lor de viață ,sunt mai presus de lege. Ii iubesc pe toți, și sunt prigoniți de toți. Sunt omorâți, dar ei sunt vii.”
Aşa cum însuşi numele o arată, iubirea de sine este iubirea prea mare, exagerată pe care o avem pentru noi înşine. Potrivit Cuviosului Nichita Stithatul, iubirea de sine este „iubirea neraţională a trupului, care, făcând pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, îl depărtează de Dumnezeu şi de împărăţia Lui”. Când omul îşi iubeşte fără măsură trupul, şi numai pe acesta, ignorând cu desăvârşire pe Dumnezeu şi pe semenii săi, spunem că este iubitor de sine şi suferă de patima iubirii de sine.
– Cum trebuie sa procedeze preotii pentru a-i apropia pe tineri de Biserica?
– Imi este greu sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca si eu sunt episcop si nu am reusit sa aduc in Biserica foarte multi tineri. Si ce sfaturi sa va dau, daca eu n-am facut acest lucru in viata mea? Eu vin dintr-o mitropolie mica, din Nafpaktos, si, dupa cum stiti, secularizarea a patruns adanc in viata societatii. Sediul Mitropoliei este intr-un port mic, foarte frumos, si de jur imprejur sunt toate cafenelele si barurile orasului.
„Ce este Biserica? Este o asociație? Este un supermarket? Este un salon de coafură până la urmă? Este mai rău decât supermarketul și salonul de coafură?”, a întrebat retoric Mitropolitul Hierotheos Vlachos, purtătorul de cuvânt al Sfântului Sinod al Bisericii din Grecia, într-o emisiune la postul de televiziune SKAI TV.
Părerea fundamentală a Părintelui Sofronie de la Essex era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuție.
Cel ce se spovedește spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjește, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedește – primul gând care vine după rugăciune.
Una dintre apariţiile lui Hristos în faţa ucenicilor s-a făcut pe Marea Tiberiadei, în ceasul în care aceştia pescuiau în larg (Ioan 21,1-14). Nu vom expune aici faptele legate de această apariţie şi nici felul în care Hristos S-a arătat, ci vom sublinia numai câteva aspecte interesante.
Începând din ziua Învierii au avut loc mai multe apariţii ale lui Hristos. Între acestea au fost arătarea în faţa ucenicilor care se aflau închişi într-o casă, atunci când Toma nu era printre ei, şi cea din duminica următoare, după opt zile, când era de faţă şi Toma (Ioan 20, 19-29).
În troparele Bisericii, se spune că vestea Învierii lui Hristos a fost dusă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de îngerul Domnului.
„Îngerul a strigat celei pline de har: Curata Fecioară, bucură-te; iarăşi zic: Bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt“.