– Cum trebuie sa procedeze preotii pentru a-i apropia pe tineri de Biserica?
– Imi este greu sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca si eu sunt episcop si nu am reusit sa aduc in Biserica foarte multi tineri. Si ce sfaturi sa va dau, daca eu n-am facut acest lucru in viata mea? Eu vin dintr-o mitropolie mica, din Nafpaktos, si, dupa cum stiti, secularizarea a patruns adanc in viata societatii. Sediul Mitropoliei este intr-un port mic, foarte frumos, si de jur imprejur sunt toate cafenelele si barurile orasului.
De la 8-9 seara pana dimineata la 4-5, beau, mananca, se distreaza, canta, consuma droguri. Ma scol dimineata pe la ora sase si merg la biserica, si trec pe langa o multime de tineri beti.
Voi stati foarte bine in privinta asta. Sper sa nu deveniti ca noi, peste treizeci de ani. De multe ori ma intreb ce trebuie sa fac. Ma duc la scoli si, cu permisiunea profesorilor, le vorbesc copiilor. Imi pun intrebari in mod foarte deschis, tinere de 15 ani ma intreaba despre avort, altii despre sinucidere… Sunt foarte mahnit de cele ce aud. Pentru ca Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca placerea duce la durere; orice placere produce durere. Si atunci cand cineva incearca sa evite durerea printr-o alta placere, va ajunge la o durere mult mai mare. Ce sa fac? Sa ma duc in miezul noptii la ei si sa le spun: „Copii, pocaiti-va!”? Nu pot sa fac acest lucru. Nu este usor. Ce altceva sa fac?…
[…] Ce pot face? Ies pe balcon la 11-12 noaptea si ii vad pe copiii acestia, si ii binecuvantez, fara ca ei sa ma vada. Si spun:
„Doamne, te rog, lumineaza-i pe copiii acestia sa nu pateasca ceva rau in noaptea asta, si lumineaza-i sa inteleaga ce este dragostea adevarata si viata adevarata”.
Si atunci cand intalnesc niste tineri, incerc sa cobor foarte mult nivelul si sa le vorbesc pe limba lor, ca sa inteleaga, incerc sa-i inteleg si sa le arat putina dragoste, nimic mai mult. Si, cel mai mult, incerc sa ma rog pentru copiii acestia si pentru oameni.
Odata m-am intalnit cu o tanara, intr-o casa, si mi-a pus cateva intrebari. Si mi-a spus:
„Ce e spovedania asta? Asta-i pentru babute!”.,
Asa este! Este pentru babute, ele se duc sa se spovedeasca. Dar tu nu simti cateodata nevoia sa-ti deschizi inima si sa spui cuiva durerea ta? Tu nu ai suferit niciodata inlauntrul tau, nu te-a durut niciodata? De ce tii toate astea in tine? Sunt serpi, si iti otravesc inima…”.
Si atunci s-a ridicat si mi-a spus:
„Eu niciodata n-o sa ma spovedesc la tine!”.
Si eu i-am spus:
„Cine ti-a spus ca vreau sa te spovedesc? De ce sa sufar eu pentru tine si sa te spovedesc? Nu te vreau!”.
Atunci s-a enervat si a inceput sa-mi spuna tot felul de intamplari din viata ei. Si eu nu-i spuneam nimic. Ea a inceput singura sa-mi spuna despre avorturile pe care le-a facut, despre prietenii pe care i-a avut. Si eu, la fiecare lucru pe care il spunea, incercam sa gasesc o deschidere, o „fereastra” prin care sa intru inauntru.
Arta duhovnicului este sa gaseasca, prin luminarea lui Dumnezeu, niste deschideri pe care le face celalalt in cuvantul sau, in spovedanie. Atunci cand cineva se spovedeste, primul cuvant pe care il spune este foarte important. Spre exemplu, poate sa spuna:
„Parinte, eu am facut foarte multe rele in viata mea”.
Apoi continua sa spuna alte lucruri, insa eu retin aceasta: „foarte multe rele”. La un moment dat observ ca, in timp ce vorbeste, incepe sa planga. Acest lucru poate sa fie ceva obisnuit pentru mine, dar pentru persoana care se spovedeste este foarte important, incerc sa pastrez acea deschizatura, si sa folosesc un cuvant al unui Parinte si sa patrund prin acea deschizatura. Apoi observ altceva si patrund mai departe, asa cum chirurgul avanseaza incet, incet in corp; face mai intai o anestezie si deschide incet, incet, si ajunge.
Asa si femeia aceea, a inceput sa spuna, sa spuna, iar eu mai gaseam o deschizatura si ii spuneam ceva – ce-a spus, stiu eu, un anume cantaret. Si dupa vreo trei ore, ea, care spusese:
„Nu ma voi spovedi niciodata la tine!”, zice:
„Aaaa! Adica eu m-am spovedit?”.
„Da. Probabil”.
Si a intrebat: „Vrei sa-mi citesti rugaciunea?”.
Si i-am citit si rugaciunea.
Alt exemplu. A venit o tanara si mi-a spus ca vrea sa vorbim. Si a inceput sa spuna, sa spuna. Stiti cat mi-a spus? Noua ore neintrerupt! Si atunci eu eram preot tanar si n-aveam alta treaba, si am stat cu ea noua ore. Si, dupa ce am stat cu ea noua ore, mi-a zis:
„Acum am terminat. Ce sa fac?”.
Si eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus:
„De acum inainte, sa mergi in fiecare Duminica la biserica. Si in fiecare dimineata sa te rogi. Si sa mergi sa asculti predicile, cuvintele duhovnicesti”.
Si cea care mi-a vorbit noua ore, fara ca eu sa-i spun nimic, a plecat de acolo si le-a spus tuturor:
„Cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!”.
Dar nu i-am spus nimic. Singurul lucru pe care l-am facut a fost sa am mare rabdare, sa o ascult.
Stiti, oamenii din ziua de azi au mare nevoie sa gaseasca oameni care sa-i asculte. Nu de predicatori au nevoie, ci de oameni care sa le asculte durerea.Si parintele duhovnicesc trebuie sa aiba harisma de a asculta, nu de a vorbi.Vorbim in biserica, tinem predici, dar la spovedanie ascultam, si ne rugam in acelasi timp. Adica ii facem „dus” si aruncam peste el apa rugaciunii si a dragostei.
V-am vorbit din propria mea experienta, din ceea ce incerc eu sa fac. In cele din urma insa, oamenii nu ne apartin noua, sunt ai lui Dumnezeu. Facem tot ce putem prin cuvantul nostru, prin tacerea noastra, prin iubirea noastra de oameni, prin rugaciune — si, dincolo de toate acestea, sa se faca voia lui Dumnezeu, caci Dumnezeu are mai multa dragoste decat noi…
Din conferinta „Apostolatul tinerilor in Biserica astazi” Iasi, 2 septembrie 2010
Traducere de Tatiana Petrache
(in: “Familia ortodoxa”, nr. 3 (50)/2013)