Însă la un moment dat, precum îi scrie lui Balfour, se ruga pentru o femeie, o cunoştinţă de-a sa, care suferea de cancer în stadiu final, şi care era sortită de doctori morţii. Părintelui i s-a cerut să se roage pentru ea şi a facut-o cu bucurie în duhul său, dar şi cu durere în inima sa. A rămas la patul ei în spital mai mult de două ore, rugându-se împreună, vorbind, conversând, şi apoi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine.
Femeia s-a făcut pe deplin bine, cu lucrarea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea părintelui. Asta nu a prilejuit însă schimbarea nici a ei, nici a soţului ei, prin pocăinţă, şi ambii au continuat să-şi trăiască viaţa de dinainte, lumească, şi precum scrie părintele: „Minunea nu se săvârşise pentru a rămâne amândoi precum erau înainte de aceasta.” Mai târziu s-a îmbolnăvit iar; atunci însă, precum scrie părintele, „mi-a fost de necrezut de greu să îl mai rog din nou pe Dumnezeu, deoarece prima mea speranţă s-a zădărnicit. Ei nu s-au schimbat, nu s-au înnoit cu nimic.”
Şi aceasta i-a adus certitudinea că rugăciunea pentru oameni, pentru vindecarea lor prin minune, este cu putinţă doar cu făgăduinţa pocăinţei, adică cu schimbarea din rădăcină a întregii vieţi, aşa încât slava lui Dumnezeu să găsească loc înăuntrul lor şi toată viaţa lor de mai târziu să continue la nivelul vieţii dumnezeieşti.
În acest fel trăieşte, se comportă, păstoreşte, se roagă un părinte duhovnicesc, isihast.
Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 130