Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am prezentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bunăvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol. Când s-au terminat moliftele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă.
Toate bolile cele de multe feluri ale sufeltului au o singură pricină: păcatul. Dacă nu ar fi fost păcatul, nu ar fi fost nici boli, nici necazuri, nici moarte în lume. Tocmai de aceea vorbeşte astfel Sfântul Tihon despre păcat.
Prietenul meu Ascetul Nicodim părea că se născuse ca să nu moară. Mai mult, părea că s-a născut pentru Viaţă. Era neprihănit ca şi culoarea galbenă a feţei lui. Şi fiindcă răsărise „ca un crin al văilor” în mijlocul spinilor, ocrotitoarea neprihănirii, Preacurata Maria, l-a atras pe Pustnic încă din fragedă vârstă, în „grădina ei”, „Sfântul Munte”, ca el să nu-şi întineze hainele.
Or, credinţa e fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute. Că prin ea primit-au cei vechi bună mărturie. Prin credinţă înţelegem noi că printr-un cuvânt al lui Dumnezeu întemeiatu-s-au lumile, cele ce se văd alcătuindu-se astfel din cele ce nu par.
„Domnul îl iubeşte mult pe păcătosul care se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său zicându-i: Unde ai fost până acum copilul Meu? De multă vreme te aştept!” (Sfântul Siluan Athonitul)
Dumnezeu întotdeauna ne numără ridicările şi nu căderile. Niciodată nu o să ne întrebe Doamne de ce am căzut; fiindcă ştie, înţelege, simte, Îl doare, Îi cade o lacrimă… Pentru tine, pentru mine, de şaptezeci de ori câte şapte… Dumnezeu o să mă întrebe de ce am rămas la podea, de ce am descurajat, de ce nu m-am ridicat din mocirlă?! Dar mâine cad iar… Din nou să mă ridic! Important este ca atunci când vine moartea să mă găsească în ridicare, şi nu în cădere. Să nu divorţez de Hristos! Să aleg să fiu în braţele lui Doamne, chiar şi în iadul din mine…
Dincolo de orice umbră de confesionalism. Dincolo de orice revendicare instituţională. Dincolo şi dincoace de pretenţiile unora de a se legitima drept ortodocşi doar cu certificatul de botez. Trecând peste orice tip de statistică speculativă şi populistă, care ar plasa pe ortodocşi într-o poziţie profitabilă. Lăsând deoparte toate acestea şi altele de acest gen, Ortodoxia este Viaţă pentru viaţă. Este viaţa trăită în maximă exigenţă din pricina minunii care ne vizitează. Este naturaleţea existenţei din care avem cel mai mare câştig.
– Dumnezeu vorbind omului – (text provenind de la Mănăstirea Daniilov, Moscova; Mănăstirea Daniilov a fost întemeiată la 1282 de cneazul Daniil, fiul Sf. Cneaz Aleksandr Nevski; acest text a fost pus ca prolog la traducerea românească a vieţii Sf. Aleksandr Nevski, ed. Areopag, 2011, servind ca model creştin de raportare la suferinţele şi încercările vieţii).Textul este defapt o scrisoare trimisă de Sfântul Serafim de Viriţa către un fiu duhovnicesc, episcop rus, aflat într-o închisoare sovietică.
,,În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileei, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le‑a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându‑și mrejele, și i‑a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.” Matei 4, 18‑23
Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. (Mt. 4, 18)
Spunea odată bătrânul către Protosinghelul Eftimie, ucenicul său:
– Astă noapte, după ce am făcut câteva aţe de metanii, m-am aşezat puţin pe scaun să mă odihnesc. După câteva minute, am simţit că cineva mi-a smuls cu mânie metaniile din mână şi le-a aruncat. Când am deschis ochii, am văzut în chilie o ceată de diavoli negri, care săltau şi jucau. Dar, îndată ce am început să strig către Hristos cu lacrimi, diavolii s-au făcut nevăzuţi.
Dacă voieşti a te izbăvi de ispite, totdeauna să te trezveşti şi roagă-te neîncetat lui Dumnezeu: „Pune, Doamne, strajă gurii mele, şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Psalmi 140, 3); smereşte-te, aminteşte-ţi că pământ eşti şi în pământ vei merge; ia aminte la tine însuţi şi cercetează lucrurile tale, iar nu pe cele străine.
Se cuvine celui ce se nevoieşte să se înfrâneze de la toate, nu doar de la bucate, ci îndeobşte de la toate cele oprite, căci în ce chip tăierea unui singur mădular urâţeşte tot trupul omului, aşa strică neajunsul unei singure virtuţi întreaga frumuseţe a înfrânării.
Valoarea religioasă a postului iese în evidență în mod clar din paginile Vechiului Testament. Constituie expresia lăuntrică a întoarcerii omului către Dumnezeu și descoperă zdrobirea și pocăința omului păcătos. Prin post, omul se smerește înaintea lui Dumnezeu. Și această smerenie și zdrobire pe care le arată suferința postului îi dă omului dreptul de a chema cu căldură mila și ajutorul lui Dumnezeu. Această convingere a israeliteanului evlavios se desprinde din mulți dintre psalmii împăratului profet David. (Ps. 34, 13; 68, 11; 108, 24)
Dacă înveţi toate câte ţi-a poruncit să le păzeşti, prin aceasta îi vei avea pe mulţi care să-ţi urmeze cu sârg. Căci după cum lumânarea, când este luminoasă, poate să aprindă mii de alte lumânări, dar fiind stinsă nici sieşi nu-şi va da lumină, nici pe alte lumânări nu va putea să le aprindă, aşa este şi cu viaţa curată: dacă lumina din noi este strălucitoare, vom face mii şi de ucenici, şi de învăţători, punându-ne înaintea lor ca un model. Căci nu vor putea atât să folosească vorbele mele, cât viaţa noastră.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. (Mt. 10, 37)
Următoarea întâmplare mi-a fost povestită de fericitul Gheronda Gavriil, care, pentru mulți ani, a fost egumenul Sfintei Mănăstiri Dionysíou din Sfântul Munte.