„Odată, un monah de la Mănăstirea Sfântului Pavel [din Athos] a mers la biserica Sfântului Gherasim din Kefalonia. În vremea Sfintei Liturghii stătea în altar şi spunea cu mintea rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi” în vreme ce în biserică se cânta. Au adus la biserică şi un demonizat, ca să fie vindecat de Sfântul Gherasim.
A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei. Aceasta este foarte cumplită şi mai sălbatecă decât toate cele de până aci. Ea războeşte mai ales pe cei desăvârşiţi şi pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Şi precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimiceşte nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, aşa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deşi turbură sufletul, se războieşte numai cu virtutea opusă şi căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înţelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârgueşte să strice înfrânarea: curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse.
Dragă, e bine să va spovediţi curat oriunde v-aţi spovedi. Că poţi la acela de departe uneori, şi uneori nu poţi. Nu să te spovedeşti la ăla pentru unele şi la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, aşa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Numai atât că n-are poate experienţă, n-are un duh de dragoste.
Dumnezeu pune la încercare sufletele în multe şi variate feluri şi aşteaptă să vadă cum lucrează libertatea voinţei fiecăruia. Sunt unii care primesc harul dumnezeiesc foarte uşor şi repede, şi îndată ce devin credincioşi se roagă. Ei trăiesc în lume fără osteneală prea mare. Înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică doreşte să vadă dacă aceştia se bucură şi lucrează pentru El cu ajutorul harului pe care l-au primit fără multă trudă. Mult li s-a dat, mult li se cere. Repede li s-a dat, repede li se cere dovada recunoştinţei.
„Nu trâmbiţa înaintea ta”, a poruncit Domnul (Matei 6, 2), şi, totuşi, aproape toţi trâmbiţează sau, mai bine zis, aproape la toţi se trâmbiţează. Cineva se apropie de inimă, pune lângă ea gura sa şi trâmbiţează, iar omul ascultă şi este încântat. Măcar de ne-ar potoli gândul că sunetul acestei trâmbiţe, chiar dacă, să zicem, este a noastră, totuşi el este produs de o putere străină nouă! Iar asta nici măcar nu ne trece prin minte; dimpotrivă, lauda ni se pare atât de dreaptă, încât a te pune de-a curmezişul ei este oarecum nepotrivit.
Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Evanghelia de la Matei XXII, 35-46
“Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, Zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? – Zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.”
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Fiecare Sfântă Duminică este câte o sfântă şi minunată Buna-Vestire a Evangheliei şi în ea se cuprinde întregul adevăr al Cerului şi al pământului, întotdeauna fiecare cuvânt din Evanghelie este astfel.
În Sfânta Evanghelie de astăzi, oamenii Îl ispitesc pe Dumnezeu! Cum îndrăzneşti, cum poţi tu, omule, să-L ispiteşti pe Dumnezeu?… Se spune în Sfânta Evanghelie: Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Prorocii. (Matei 22, 35-40)
Cu adevărat, toată legea Cerului şi a pământului. Da, în această lume pământească nu există altă lege în afară acestora două, cele mai importante porunci date nouă de Domnul Hristos. Întâia poruncă: iubirea faţă de Dumnezeu; cea de-a doua: iubirea de oameni.
Icoana Maicii Domnului „Vindecătoarea” (Țelitelnița) este prăznuită la 18 sep./1 oct.
Icoana originală, cunoscută sub numele de „Țelitelnița” sau „Vindecătoarea” s-a aflat în Biserica Țilkan din regiunea Kartli, Georgia. Aceasta a fost zugrăvită pe vremea Sfintei Nina, cea întocmai cu Apostolii, și luminătoarea Georgiei (14 ianuarie).
Prin boli şi prin lucruri dureroase în general, Dumnezeu îşi revarsă darurile asupra noastră ca un Părinte, deoarece El caută mijloace de a ne împărtăşi sfinţenia Sa: Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi (Evrei 12, 7-8). Oh, ori de câte ori suferim, atunci este evident faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi cine n-ar dori să fie fiu al lui Dumnezeu? Aşadar, dacă vrei să fii adevărat fiu al lui Dumnezeu, îndură necazurile şi încercările trimise de Dumnezeu cu mulţumire, credinţă şi nădejde.
Cine voieşte să fie ascultat de Dumnezeu să-şi facă rugăciunea în pace, în linişte, cu multă stăpânire, nu cu strigăte puternice, ci cu mintea atentă şi cu inima înfrântă.
La fel, cel ce are o suferinţă s-o rabde bărbăteşte, nevăicărindu-se. Stăpân pe durere, stăpân pe minte, stăpân pe orice fel de manifestare în afară, aşa trebuie să fie creştinul. Nimeni să nu se plângă niciodată de nimic, căci robul lui Dumnezeu toate le îndură în linişte şi cu voie bună, căci de sus îi vin toate. Acolo este Domnul, unde este linişte şi pace, nu unde este agitaţie şi tulburare.
O întrebare recentă cu privire la „preoţia tuturor credincioşilor” a constituit o ocazie de reflecţie personală. Ce anume face ca preoţia tuturor credincioşilor să fie atât de importantă pentru gândirea protestantă? Ideea îşi are originea în Sfânta Scriptură: „Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;… Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2:5; 9-10)
Haralambie, fratele Părintelui Efrem Katunakiotul, povestea că odată a venit părintele Nichifor acasă la ei şi i-a spus mamei lor: „Să nu-i cereţi lui Efrem să coboare în lume. Este un ucenic desăvârşit. Este foarte bun. Dacă va veni, îl vor lua cu sila şi îi vor da imediat parohie, şi va pierde cele pe care le trăieşte acum în Sfântul Munte.
Pentru ce, dar, amâni milostenia, pentru ce pregeţi sã împrumuţi pe Dumnezeu, când ai luat de la El atâtea daruri şi când mai aştepţi atâtea? Iatã ce ai primit ! Dumnezeu ţi-a plãsmuit trupul, a pus în tine suflet, te-a cinstit cu raţiune şi cu grai numai pe tine dintre toate vieţuitoarele de pe pãmânt; ţi-a dat sã te foloseşti de toate câte vezi; ţi-a dăruit cunoaşterea Lui, a dat pe Fiul Lui pentru tine, ţi-a dãruit botezul, plin de atâtea bunătăţi; ţi-a dat Sfânta Împărtăşanie; ţi-a fãgãduit împărăţia cerurilor şi bunătăţile cele negrãite. Când ai luat, dar, atâtea daruri şi încã mai ai atâtea de primit – voi spune iarãºi ce am mai spus – mai eşti, încã, zgârcit cu banii care azi sunt iar mâine nu sunt? Ce iertare vei avea?
Cel care şi-a întemeiat viaţa pe cercetarea Evangheliei şi pe împlinirea poruncilor evanghelice, şi-a întemeiat-o pe o stâncă nezdruncinată. Oricare ar fi condiţiile în care l-au plasat împrejurările vieţii, el nu-şi împuţinează lupta duhovnicească. El este neîncetat în lucrare, el luptă şi înaintează mereu, chiar dacă lucrarea sa, lupta şi progresul său, rămân necunoscute şi neînţelese de către ceilalţi! Nici o încercare şi nici o ispită care-l asaltează nu-l pot întoarce din drum.
Ne spunea nouă Filon, robul lui Hristos, că, de demult, pe vremea prigonirii creştinilor, un oarecare episcop a oprit pe un preot de la slujbă, dintr-o anumită pricină.
Zice-se în Evanghelii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16:24). Când ne rugăm, mai întâi trebuie să renunţăm la voinţa noastră şi la ideile noastre, apoi să ne luăm crucea, care este munca trupului şi a sufletului, de neocolit într-o astfel de căutare.