Călugăria se învaţă. Şi nu odată pentru totdeauna, ci încontinuu, fără încetare, până la moarte, cu trudă şi disperare, asemenea vieţii. Iată un adevăr pe care puţini din cei de astăzi îl mai ştiu. Ai îmbătrânit şi de abia atunci îţi dai seama că n-ai făcut altceva decât să-ţi cârpeşti sufletul cu petice străine. Intri pe poarta mânăstirii cu o cerere timbrată şi treci în veşnicie printr-un certificat de deces; între ele, pravila cuminte şi rândăşia calificată, adunate într-o formulă care ar vrea să însemne împletirea rugăciunii cu munca.
Un mare poet vorbea despre poezia leneşă; un mare duhovnic ar putea vorbi despre călugăria mediocră. Puţini, foarte puţini mai sunt nebunii pentru Hristos, purtători ai războiului nevăzut.
Ca şi creştinismul primar, călugăria clasică avea un caracter iniţiatic. Tainele ei se descopereau prin viu grai, de la dascăl la ucenic, treaptă cu treaptă, puţin câte puţin, cu înaintări şi reveniri încete, ocolind accidentele. Părinţii Pustiei, foşti învăţăcei la rândul lor, dovedeau o măiestrie fără seamăn în a-şi apropia sufletul omului şi a-l călăuzi spre inima lui Iisus, cu o iscusinţă pe care nici pe departe nu o posedă savanţii de astăzi ai psihologiei abisale. Iniţierea se făcea de la om la om – mai precis, de la persoană la persoană. – Întru comuniunea dumnezeiescului dor. Cărţile s-au alcătuit mai târziu, pe îndelete, prin consemnări ale memoriei, prin epistole programatice sau răvaşe răzleţe, ale duhovnicilor ce-şi îndrumau ucenicii de departe. Aşa s-a născut Patericul.
Arhim. Bartolomeu Anania