Rugăciunea poate să scoată din iad sufletele oamenilor şi să învie trupuri, să dezrădăcineze munţii şi copacii din uscat şi să-i sădească în firea cea umedă a apei, după cum am văzut că au făcut unii din oamenii îmbunătăţiţi. Şi pe scurt, tot ce va voi să facă un credincios, semne şi minuni, să facă numai rugăciune cu evlavie şi cu credinţă, şi să nu se îndoiască în inima sa, şi îl va asculta Stăpânul, precum a zis în Sfânta Evanghelie.
De multe ori m-am gândit la consistenţa ontologică a pământului. Materie diversă, unde nimic nu se pierde, totul se transformă. Un uriaş conglomerat de ţărână, în care se amestecă morţii cu viii, regnul vegetal cu cel animal etc. Pământul acesta negru care se transformă în noroi după ploaie a fost odată amforă plină cu vin, trup de om, ochi de prunc privind uimiţi lumea, snop de grâne coapte de razele soarelui. Au fost sute, poate mii de metamorfoze ale pământului mumă trecând prin durerile naşterii, făurindu-se prin foc, arzându-se de gheaţă, devenind mereu ţărână fecundă, purtată cu grijă de Dumnezeu.
Ştiaţi că şi unii dintre turcii, care sunt păgâni şi nu cred în Dumnezeu şi sfinţii Lui, au icoana Sfântului Ierarh Nicolae şi i se închină lui? Să vă povestesc cum s-a întâmplat această minune:
Domnul a zis: Cine vrea ceva, crezând, va lua. Ajunge ca cererea să fie în armonie cu poruncile lui Dumnezeu, adică cu Dragostea.
Cea mai perfidă întorsătură pe care şi-o doreşte diavolul este să reducă tainele credinţei la o chestiune politică. Acuzatorii lui Hristos din sânul evreilor căutau în orice chip să-i atribuie o vină politică, de aceea strigau „acesta S-a făcut pe sine împărat!”, iar în altă parte Îl ispiteau: „se cuvine sau nu să dăm dajdie Cezarului?” – toate acestea cu scopul de a-L „prinde în cuvânt”, după cum se exprimă Evanghelistul, pentru a-L putea preda autorităţilor romane spre moarte.
La Academia Ortodoxă din Creta a avut loc în această dimineață, 20 iunie 2016, sesiunea inaugurală a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Evenimentul a debutat cu rostirea rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt, Împărate ceresc, și intonarea Troparului Cincizecimii.
Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic a prezentat scrisorile venite din partea Patriarhilor Antiohiei și Moscovei, ca răspuns la invitația Întâistătătorilor ortodocși prezenți în Creta adresată celor patru Întâistătători care au anunțat absența de la lucrările Sfântului și Marelui Sinod. Cei doi patriarhi, au reafirmat faptul că se află în imposibilitatea de a participa, dar au transmis că îi însoțesc pe cei prezenți la Sinod cu rugăciunile lor.
Învierea lui Hristos şi credinţa Fecioarei Maria în Hristos Cel înviat sunt simultane. Fulgerul învierii (Matei 28, 3: Şi înfăţişarea Lui era ca fulgerul) a strălucit nu numai în mormântul din grădină. El a strălucit mai ales în inima Maicii Domnului, aflată cu Fiul ei într-o comuniune care abia acum poate să se realizeze în mod deplin. N-a venit încă ceasul Meu, îi spusese Iisus Maicii Sale la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 4).
Lucrul care îi arde pe toţi oamenii este pocania – pocăinţa – pe care o trimite Dumnezeu, ori vrem, ori nu vrem. De aceea este bine ca să ne pocăim de bună voie, să nu aşteptăm să ne trimită Dumnezeu pocăinţa prin necazuri de tot felul, căci pricinile pentru care ne trimite Dumnezeu necazurile sunt păcatele noastre. Deci, dacă păţeşti necazuri în viaţă, află că ai făcut greşeli. Necazurile sunt mâna întinsă a milei lui Dumnezeu către noi.
„Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Sfânta Treime, Tată, Fiule, şi Duhule;
Preaînalte Dumnezeule, Împărate şi Făcătorule a toată veşnicia, Care ne-ai cinstit pe noi cu chipul Tău, şi ai scris împrejur în chipul văzut al firii noastre asemănarea Fiinţei Tale nevăzute, fă-ne să aflăm milă şi har în ochii Tăi ca să Te putem slăvi în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale, împreună cu toţi sfinţii care din veac au bineplăcut Ţie.
„Vorbirile fără rost uneori ne pricinuiesc ura celor ce ne ascultă, alteori batjocuri și râs, defăimând aceia prostia cuvintelor. Altele, întinarea cunoștinței și, iarăși, altele, osânda de la Dumnezeu și întristarea Duhului Sfânt, ceea ce este mai înfricoșat decât toate celelalte.
Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în bună rânduială în sufletul lui; dar când îl cercetează şi locuieşte în el harul, atunci se vede cu totul altfel şi numai când harul îl părăseşte din nou, îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte. Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-l caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pâmânt nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.
„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15)
Iubiţii mei, astăzi este mare sărbătoare şi praznic. Este sărbătorit Duhul. Nu doar Duhul. Există duhul cu „d” mic şi Duhul cu „d” mare.
În Sfânta Scriptură duh (cu „d” mic) se numeşte aerul, care este pe de-o parte nevăzut, dar este simţit prin lucrările sale. În alte locuri, duh este numit omul, sufletul omului, mai ales când se au în vedere cele mari şi înalte. De asemenea, duhuri nemateriale se numesc îngerii şi arhanghelii. Dar în vârful tuturor duhurilor imateriale este Dumnezeu. Aceasta este descoperirea Sfintei Scripturi. Acolo, există acel cuvânt foarte important pe care l-a spus Hristos lângă fântâna din Sihar: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 23). Duh este Dumnezeu. Şi Duh Sfânt (cu „d” mare) se numeşte în special a Treia Persoană a Dumnezeirii, a Dumnezeului Treimic. Adică Duhul cel Sfânt, pe Care-L sărbătorim astăzi nu este un mit, o poveste, o teorie, o idee platonică sau altceva, ci este o entitate, un ipostas, o persoană.
Iarăşi praznic şi iarăşi sărbătoare, şi iarăşi Biserica se laudă cu mulţimea fiilor ei. Dar ce folos este din iubirea de fii, când numai la sărbători, iar nu totdeauna vedem feţele cele dorite ale fiilor, ca şi cum ar avea cineva o haină frumoasă şi nu i-ar fi îngăduit s-o poarte totdeauna. Haina Bisericii este mulţimea celor ce vin, precum şi proorocul de demult a vorbit despre Biserică, zicând: „Şi pe toţi aceştia îi vei pune împrejurul tău, ea o cunună de mire şi ca o podoabă de mireasă” (Is. 29, 18).
Trebuie să înţelegem că nimeni nu ne spune atât adevărul, cât cei care ne osândesc. Domnul Atotştiutorul cunoaşte că, deși toţi oamenii îmi laudă şi îmi fericesc faptele, în realitate sunt vrednice de osândă şi de dispreţ. Dacă-mi spun: „Acest rău l-ai făcut!”, eu voi spune „dar oare n-am făcut nici un bine?”. Pentru că nimeni nu spune minciuni atât de umflate, ca cei care mă laudă şi mă fericesc. Şi nimeni nu grăieşte adevărul, ca cei care mă osândesc şi mă umilesc, aşa cum am spus.
M-am gândit să las totul baltă şi să plec fără binecuvântare în pustie. Îmi doream să plec, nu atât pentru a mă desăvârşi acolo, cât pentru a mă îndepărta de răutatea oamenilor.