Cuviosul Isaac Sirul se numără printre marii părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. El rămâne însă un autor apofatic, care se vrea descoperit nu atât în detaliile unei biografii temeinice, precise, cât mai ales în pliurile adânci ale scrierilor sale inspirate de sus şi pline de viaţă: „Nu ştiu – scria Isaac – cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu”.
Soarta sufletelor repausate este legată lăuntric cu viaţa şi lucrarea celor ce vieţuiesc pe pământ. Faptele noastre, lucrările noastre, unesc prezentul cu trecutul şi cu viitorul: cu trecutul ca rezultat a ceea ce a fost, cu viitorul ca temei a ceea ce va fi pe baza a ceea ce am făcut. Faptele slujesc ca legătură între lumea văzută şi lumea nevăzută, între cei vii și cei adormiţi. Activitate a noastră oglindeşte prezentul, trecutul şi viitorul: slavă şi veşnică pomenire celor ce au lucrat binele, celor ce au semănat sămânţă bună în creşterea duhovnicească a omenirii. Repausaţii au semănat şi noi ne bucurăm de roadele muncii lor duhovniceşti. Lucrarea noastră cea de acum are drept temelie lucrarea părinţilor noştri, care prin duhul lucrării lor vieţuiesc încă printre noi.
Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)
Să ştiţi că Evangheliile sunt cărţi ocazionale. Nu sunt cărţi scrise ca să rămână posterităţii. Sunt un fel de scrisori, un fel de revărsări de suflet pentru anumite trebuinţe ale oamenilor care doreau să ştie ceva despre Domnul Hristos şi atunci, Sfinţii Evanghelişti au scris cărţile ca nişte cărţi ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisă ca un fel de studiu e Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel.
Fiii lui Israel, când au ieşit din Egipt şi mergeau spre pământul făgăduinţei, au fost muşcaţi de şerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră muşcaţi să privească la acel şarpe, spre vindecarea lor. Şi ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Un oarecare om bogat slujea cu mare osârdie, împreună cu toată casa lui, oaspeţilor, căci în fiecare zi aducea străini la masa sa. Şi într-o zi a venit un străin, împreună cu mulţi alţii, şi l-a dus şi pe acesta la masa sa. Însă când a vrut, după obiceiul smereniei sale, să-i toarne apă pe mâinile lui şi s-a întors să ia ibricul cu apă, îndată nu l-a mai văzut pe acela, pe ale cărui mâini voia să toarne apa. Şi, făcându-se lucrul acesta, se mira omul singur întru sine.
Nu de puține ori ne lovim, atunci când ieșim pe stradă, de comportamentul grosolan al semenilor noștri. De lipsa de respect, care a devenit un ingredient aproape indispensabil în viața noastră cotidiană – respect pe care, în orice societate normală, tânărul i‑l datorează maturului și bătrânului, copilul părintelui, subordonatul superiorului său ierarhic. Din această cauză avem adesea senzația că înșelătoria, lipsa cuvântului dat, disprețul față de cel de lângă noi nu doar că nu mai sunt amendate ca atitudini anormale, ci tind să devină rețete pentru succes în lumea concurențială de astăzi.
Vă invităm să citiți câteva cuvinte minunate despre bucurie a Starețului Moise Aghioritul. (1)
„Cine nu vrea să fie bucuros? Bucuria reprezintă o dorinţă seculară care se întâlneşte la nivel panantropic. Bucuria are o mare însemnătate în viaţa noastră.
Semnificaţia acesteia este cunoscută şi nu este nevoie să fie analizată. Astăzi, se pare că şi-a pierdut sensul ei adevărat. Suferinţa domină, iar bucuria lipseşte, sau bucuria este prezentată nu în forma ei pragmatică, esenţială şi întreagă, ci în substitute ieftine care amplifică suferinţa sufletului (psyhé).
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu, poate duce pe umerii Săi și păcatele noastre.
Gloanţele ucid. Aduc multă durere, ne amintesc de atrocităţi, de războaie, de lacrimi, de nesfârşite crime şi imensă suferinţă. În preajma zilei de 17 iulie acest lucru este mai uşor de înţeles pentru Biserica Ortodoxă Rusă, căci în această zi, cu mai bine de nouă decenii în urmă a pătimit Sfântul Nicolae al II-lea Romanov, ultimul ţar al Rusiei, împreună cu Sfânta Alexandra, soţia lui şi cei cinci copii ai lor. Oricare ar fi locul ocupat în istorie de Nicolae al II-lea, asasinarea lui şi a familiei sale rămâne o înfricoşătoare lecţie a istoriei, confirmând totodată că sfinţenia poate veni uneori şi prin gloanţe.
“Nu vă răzbunaţi voi singuri, iubiţilor. Căci scris este: „A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Drept aceea de flămânzeşte vrăjmaşul tău, dă-i lui pâine, de însetează, adapă-l; căci aceasta făcând, cărbuni de foc grămădeşti pe capul lui”. (Rom. 12, 19- 20).
Trăim într-o lume în schimbare. Peste tot viață, moarte, trecut, îmbătrânire, generații, treceri de la o etapă la alta. Oamenii devin ceea ce părinții lor au fost, copiii ajung tineri și apoi adulți, bătrânii se prefac în pământ și suflete, peste tot spectrul morții neîndurătoare bântuie stăruitor.
Asta e însă de când lumea și pământul. Dar stilul nostru de viață accentuează schimbarea și trecerea într-un așa hal, încât uneori, dacă avem urechile inimii ciulite, acest dans al vremelniciei devine dureros, pătrunde în sufletul nemuritor și contaminează cu neființă temeliile veșnice ale inimii.
În viaţa de slăvire închinată lui Dumnezeu pe care o trăim în Biserica noastră şi, după cum ni se istoriseşte, mai cu seamă la marile sărbători, trăim prezenţa Sfinţilor Îngeri, pe care, însă, cei mai mulţi oameni i-au “exilat” în lumea fanteziei şi a mitului. Îngerii sunt, însă, fiinţe cereşti reale create de Dumnezeu înainte de crearea lumii materiale (văzute) şi a omului, după cum mărturisim şi în Simbolul de Credinţă: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Lumea spirituală nevăzută este prima dintre creaţiile lui Dumnezeu, iar lumea materială, cea de-a doua creaţie.
Am putea spune că puterea de a face rău ne-a fost dată de Dumnezeu? Da, am putea spune dar nu ar fi o remarcă întru totul corectă. Am primit de la Dumnezeu putere, fără nici un fel de obligație. Pe românește spus, avem puterea de a face bine și rău, alegerea este a noastră ce anume vrem să facem cu ea. Am primit voință liberă împreună cu puterea.
„Mulţi părinţi spun că fiecare creştin trebuie să se cerceteze pe sine, să-şi facă o analiză zilnică, să vadă cele bune şi cele rele.
Despre dragostea pentru Hristos şi hotărârea de a urma poruncilor Lui.
Întregul sens şi toată fericirea vieţii noastre, iubiţilor întru Hristos fiii mei, constă în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în dragostea noastră pentru Hristos, prin împlinirea poruncilor Lui dumnezeieşti.
Nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.
Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una şi fiecare îşi va lua plata după osteneala sa.