Căci cel care nu ia aminte la cuvintele insuflate de Dumnezeu nici nu pune uşa de îngrădire împrejurul buzelor lui [Ps 140, 3], nici nu-şi întoarce urechea lui de la auzire deşartă [Ps 118, 37] şi nu-şi aduce aminte de răspunsul de pe urmă şi de înfricoşătorul tribunal al lui Hristos, cum va trebui să ne înfăţişăm cu toţi goi şi dezbrăcaţi înaintea lui şi să dăm cuvânt pentru cele grăite de noi, cum oare ar putea dobândi lacrimi şi se va putea plânge cu căldură pe sine însuşi, chiar dacă ar fi să trăiască mai mult de o sută de ani în haina monahală?
Cum cel care cere pentru sine însuşi întâietăţile la starea în biserică sau la şederea la masă şi se luptă şi se întristează mereu de unele ca acestea, se va întrista vreodată pentru sufletul lui şi va plânge cu amar [Le 2.2., 62] înaintea lui Dumnezeu? Iar cel care pretextează pretexte în păcate [Ps 140,4] punând înainte neputinţa să, deşi este viguros şi tânăr, şi măsurându-se pe sine însuşi cu cei mai evlavioşi dintre fraţi care se ostenesc mult şi în chip îndelungat în asceză, zicând: “N-oi fi eu al doilea, mai prejos decât cutare sau decât cutare pentru că, iată, acela stă pentru că se sprijină [în strană], şi ducându-se iarăsi stă sprijinindu-se “, punându-se pe sine însuşi pe acelaşi plan cu aceia, el care poate nu e vrednic nici măcar de locul cel mai de jos – când ajunge oare să-şi dea seama de neputinţa lui, ca, suspinând din suflet, să fie străpuns la inimă şi să verse lacrimi din ochii săi? Fiindcă slava deşartă, care-l face rob lâncezelii [akedia], nu-l mai lasă să îndure în răbdare şi oricare din unii ca aceştia petrece la toate slujbele în trândăvie şi nepăsare, palavragind necontenit poveşti deşarte şi băbeşti [1 Tim 4, 7] cu vecinii lui şi cu cei ce primesc să-l asculte. Şi aşa, intrând în chip nesimţitor sau mai bine spus fără durere la dumnezeieştile slujbe împreună cu bărbaţii duhovniceşti şi cinstitori de Dumnezeu, iese de acolo fără niciun folos, nesimţind nici o schimbare în mai bine întâmplându-se cu el, schimbare dată de Dumnezeu prin străpungerea [inimii] celor ce se luptă, şi, părându-i-se că îi este de ajuns numai să nu lipsească de la slujbele rânduite – adică de la utrenie, de la vecernie şi de la ceasurile cântate -, pentru a ajunge aşa, simplu, la izbânda virtuţilor şi la desăvârşirea celor desăvârşiţi, după vârsta lui Hristos [Ef 4,13]. Fiindcă am cunoscut pe unii care până într-atât erau stăpâniţi de o asemenea amăgire sârguindu-se numai să nu cadă în vreun păcat trupesc, încât, neîngrijindu-se să fugă în genere de cele făcute în ascuns sau de cele meditate în cele nearătate ale inimii, li se părea că se vor mântui fără nicio altă lucrare, adică fără rugăciune şi tăcerea buzelor, fără priveghere, înfrânare şi sărăcia duhovnicească [Mt 5, 3], fără smerenie şi iubire, asistând numai pur şi simplu la slujbe. Dar nu aşa stau lucrurile, fiindcă Dumnezeu nu se uită la faţa omului [1 Rg 16, 7], nici numai la veşmântul cel din afară al deprinderilor, nici la strigătele noastre, fraţilor, ci la o inimă înfrântă şi smerită [Ps 50,19], paşnică şi purtând frică lui Dumnezeu: “Spre cine voi căuta, fără numai spre cel blând şi smerit, care se cutremură de cuvintele Mele?” [Îs 66, 2].
Sfântul Simeon Noul Teolog