Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divino- umană; că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparţine lui Hristos, ci lui Antihrist.
Pentru ca Biserica noastră să fie cu adevărat Biserică a lui Hristos, Biserică sobornicească, trebuie cu adevărat să-şi împlinească acest obiectiv major în rândul oamenilor. Şi totuşi, care sunt mijloacele de împlinire a acestui obiectiv divino-uman? Încă o dată, mijloacele sunt ele însele divino-umane fiindcă un obiectiv divino-uman poate fi împlinit doar prin mijloace divino-umane, niciodată prin mijloace omeneşti sau prin oricare altele. Tocmai din acest punct de vedere Biserica se diferenţiază radical de orice este omenesc sau lumesc. Aceste mijloace nu sunt nimic altceva decât practici ascetice şi virtuţi divino-umane. Iar acestea pot fi practicate cum se cuvine doar de către asceţii divino-umani, purtători de Hristos. Virtuţile divino-umane există într-o înrudire organică. Fiecare îşi are izvorul în cealaltă, completându-se una pe alta.
Prima dintre virtuţile ascetice este efortul credinţei: sufletele oamenilor trebuie să se străduiască neîncetat întru această virtute capitală; aceasta înseamnă că sufletele credincioase trebuie să se dăruiască lui Hristos fără rezerve şi fără compromisuri, după ce vor fi coborât până în adâncurile fiinţelor lor şi se vor fi ridicat spre înălţimile divino-umane. Este un lucru esenţial de a înrădăcina în oameni faptul că credinţa în Hristos este o virtute ce depăşeşte hotarele strâmte ale ideii de naţionalism, fiind ecumenică şi sobornicească, treimică; şi că pentru cel ce crede în Hristos este necesară aşteptarea lui Hristos şi doar a lui Hristos, în fiecare moment al vieţii sale.
Cea de-a doua virtute ascetică este virtutea divino-umană a rugăciunii şi a postului. Aceasta este o virtute care trebuie să devină o permanenţă, un mod de viaţă al ortodocşilor, devenind suflet din sufletele lor, fiindcă rugăciunea şi postul sunt atotputernice mijloace oferite de Hristos spre a curăţi nu numai persoana umană, dar şi societatea, oamenii, neamul omenesc, în general vorbind, de orice necurăţie.
Postul şi rugăciunea pot cu adevărat să cureţe sufletele oamenilor noştri de orice fel de necurăţii şi de păcate (Matei 17, 19-21; Luca 9, 17-29). Sufletele oamenilor trebuie hrănite permanent printr-o viaţă ortodoxă de rugăciune. Postul şi rugăciunea nu trebuie folosite doar pentru individ, sau pentru un popor, ci pentru toţi şi pentru toate; pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, pentru cei ce ne persecută şi ne dau la moarte, fiindcă în felul acesta creştinii se deosebesc de neamuri (Matei 5, 44-45).
Cea de-a treia virtute divino-umană este cea a dragostei: e vorba de dragostea care nu cunoaşte limite, care nu se întreabă cine e vrednic şi cine nu, ci îi cuprinde pe toţi; trebuie să-i iubim pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe păcătoşi şi pe răufăcători, fără să le iubeşti păcatele şi crimele acestora. Ea îi binecuvântează pe cei blestemaţi şi, precum soarele, ea străluceşte şi peste cei răi şi peste cei buni (Matei 4, 45-46). Această dragoste divino-umană trebuie cultivată în inimile oamenilor fiindcă tocmai acest caracter sobornicesc al ei o diferenţiază de alte forme de iubire relative şi egoiste: de cea de tip fariseic, de cea umanistă, de cea altruistă, de cea naţionalistă, precum şi de cea animalică. Dragostea lui Hristos este pururea atotcuprinzătoare. Ea este dobândită prin rugăciune fiindcă e un dar al lui Hristos. Acum, inima ortodoxă se roagă cu intensitate: „Doamne al iubirii, dăruieşte-mi mie această dragoste a Ta pentru toţi şi pentru toate!”
Cea de-a patra virtute este cea a umilinţei şi smereniei. Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel bând cu inima poate smeri sufletele mândre şi trufaşe. A arăta „blândeţe faţă de toţi oamenii este obligaţia fiecărui creştin adevărat” (Tit 3, 2). Dar omul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când el îşi îndreaptă adâncul inimii către Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevărat „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Sufletul oamenilor trebuie îmblânzit cu blândeţea lui Hristos. Orice om trebuie să înveţe să se roage aşa: „Blândule şi bunule Doamne, linişteşte-mi sufletul meu tulburat!” Domnul S-a smerit pe sine cu cea mai mare umilinţă. El S-a întrupat şi S-a făcut om.
Ca să fii al lui Hristos atunci smereşte-te precum un vierme: pune-te în situaţia celor ce sunt îndureraţi, plini de tristeţe şi de necazuri, a celor ce se află în tulburări şi sminteli.
Smereşte-te mai tare decât toţi; fă-te tuturor toate, dar după Hristos şi întru Hristos. Atunci când nu ai smerenia Lui, roagă-te: „O, Dumnezeule Cel plin de smerenie, învaţă-mă şi pe mine smerenia Ta!”
Cea de-a cincea virtute ascetică este virtutea răbdării şi a umilinţei. Cu alte cuvinte, să pătimeşti toate răutăţile, să nu răsplăteşti rău cu rău, să ierţi cu absolută compătimire orice atac, defăimare şi răutate. Iată ce înseamnă să fii al lui Hristos: să te simţi mereu răstignit lumii, persecutat de ea, agresat, scuipat, desconsiderat. Lumea nu-i va accepta pe cei ce sunt purtători de Hristos, la fel precum nu L-ar accepta nici pe Hristos Însuşi. Mucenicia este starea în care creştinul aduce roade. Acest lucru trebuie împărtăşit oamenilor. Pentru ortodocşi, mucenicia înseamnă purificare, curăţie. A fi creştin nu înseamnă doar a răbda suferinţa cu bucurie, ci a-i ierta plini de compătimire pe cei ce sunt cauza ei, a te ruga lui Dumnezeu pentru ei aşa cum au procedat Domnul şi arhidiaconul Ştefan. Şi roagă-te aşa: „Îndelung răbdătorule Doamne, dăruieşte-mi puterea de a răbda şi ierta; fă-mă generos şi smerit”.
Misiunea Bisericii noastre este de a insufla aceste virtuţi divino-umane şi practici ascetice în modul de viaţă al oamenilor, de a le uni viaţa şi sufletul statornic cu aceste virtuţi divino-umane, hristice. Fiindcă în acestea aflăm mântuirea sufletului de relele lumii şi de acele organizaţii lumeşti pierzătoare de suflet. Drept răspuns la ateismul „erudit” şi la canibalismul rafinat al civilizaţiei contemporane, noi trebuie să promovăm acele personalităţi purtătoare de Hristos, care cu blândeţea oilor vor risipi răutatea lupilor şi cu puritatea porumbeilor vor salva sufletul oamenilor de la putreziciunea şi moartea culturală şi politică. Trebuie să facem un efort ascetic în numele lui Hristos ca răspuns la actul de cultură realizat în numele fiinţei europene dezintegrate şi decăzute, în numele ateismului, civilizaţiei sau al lui antihrist.
Iată de ce sarcina majoră a Bisericii noastre este aceea de a crea astfel de asceţi purtători de Hristos. Cuvântul de ordine care ar trebui auzit astăzi în cadrul Bisericii este acesta: să revenim la asceţii hristofori şi la Sfinţii Părinţi! Să practicăm şi noi nevoinţa şi virtuţile Sfinţilor Părinţi! Să practicăm virtuţile Sfântului Antonie, ale Sfinţilor Atanasie, Vasile şi Grigorie, ale Sfinţilor Serghie şi Serafim ai ruşilor, ai Sfinţilor Sava, Prohie şi Gavriil ai sârbilor şi ale altora asemenea lor, fiindcă tocmai aceste virtuţi ne-au dăruit aceşti sfinţi, exemple demne de urmat. Astăzi numai eforturile ascetice ortodoxe şi virtuţile pot insufla sfinţenia în orice suflet, în sufletul tuturor oamenilor noştri – văzând că obiectivul divino-uman al Bisericii este neschimbat, iar mijloacele sale sunt şi ele aceleaşi, fiindcă Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în vecii vecilor (Evrei 13, 8). Aici rezidă diferenţa dintre lumea obişnuită şi cea care trăieşte întru Hristos: lumea este trecătoare şi temporală, în timp ce lumea lui Hristos este pururea împlinită, deschisă veşniciei.
Cuviosul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă şi Viaţa în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, Ediţie electronică