Atunci când Domnul nostru şi-a început misiunea, El s-a dus în deşert (pustie). Domnul nostru avea mai multe posibilităţi dar a făcut o alegere – sau mai bine spus, “a fost mânat de Duhul” în deşert. Evident aceasta nu este o acţiune lipsită de sens, nu este o alegere a unui loc fără semnificaţie. Şi acolo – în deşert – Domnul se angajează într-o luptă duhovnicească, deoarece El a postit “patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”.
Evanghelia Sfântului Marcu adaugă că Domnul “a trăit dimpreună cu animalele sălbatice”. Domnul, Dumnezeul-Om a fost cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om. Ceea ce aparţine exclusiv lucrării de răscumpărare a Mântuitorului, ceea ce este unic Domnului este faptul că El ne cheamă să-L urmăm. “A urma” Domnului nu este ceva care implică excluderi, nu înseamnă pur şi simplu a alege şi a urma anumite aspecte psihologice plăcute ale vieţii şi învăţăturii Sale. A urma Lui implică a-L urma deplin. Noi trebuie să-I urmăm Domnului în orice fel posibil. “A merge în deşert” înseamnă “a urma” Mântuitorului. Este interesant faptul că după moartea Sfântului Ioan Botezătorul El se reîntoarce în deşert. Există un motiv evident pentru acest lucru. “Şi auzind [de moartea Botezătorului] Iisus s-a depărtat de acolo într-o corabie la un loc deşert în singurătate”.
Când Sfântul Antonie merge în deşert, el “urmează” exemplul Mântuitorului. Acest lucru nu diminuează deloc lucrarea unică şi mântuitoare a Domnului, nu face din El, Dumnezeul-Omul, un simplu exemplu. Pentru împlinirea lucrării Sale de răscumpărare, care putea fi săvârşită numai de Domnul nostru, El a învăţat şi a dat exemple. Prin “urmarea” Mântuitorului în deşert, Sfântul Antonie a intrat pe un teren deja stabilit şi pecetluit de El ca un loc specific luptelor duhovniceşti. În “deşert” există atât specificitate cât şi “tipologie.” În regiunile geografice în care nu există deşerturi sunt locuri similare acestui gen simbolizat de “deşert.” Este vorba de acel gen de loc care îi permite inimii umane izolare şi linişte. Este acel tip de loc care pune inima umană într-un stadiu de singurătate, un stadiu al meditaţiei, să se roage, să postească, să reflecteze la existenţa lăuntrică şi la relaţia cu realitatea ultimă – Dumnezeu. Mai mult decât atât este un loc în care realitatea duhovniceacă este intensificată şi simultan un loc în care forţele opuse vieţii duhovniceşti devin mai dominante. Este un teren pentru o bătălie dar una duhovnicească. Domnul este cel care a stabilit un precedent şi nu Sfântul Antonie. Domnul nostru spune: “cât despre ceea ce este semănat între spini, sunt cei care aud cuvântul, dar grijile acestei lumi şi înşelăciunea bogăţiilor taie cuvântul şi ei devin lipsiţi de roadă”. Deşertul sau un loc similar lui este tocmai acel loc care taie grijile şi preocupările lumii şi înşelăciunii ei, înşelăciunea bogăţiilor acestei lumii. Taie tocmai “acest lumesc” şi tocmai de aceea retragerea în deşert sau în singurătate conţine în sine un motiv puternic pentru a exista şi a intra în căile duhovniceşti ale Bisericii. Nu ca singura cale, nu ca şi o cale pentru toată lumea, dar ca şi una, o cale deplin autentică a vieţii creştine.
Georges Florovsky, Părinţi ascetici şi duhovniceşti, Ediţie Electronică, p. 7