Ca să fie Dumnezeu totul întru toate (I Corinteni 15, 28). Domnul, ca Făcător şi Duh Atoateplinitor, Nesfârşit, vrea să fie totul întru toate: şi lumină, şi putere, şi har, şi înţelepciune, şi frumuseţe, şi margine a doririlor, şi năzuinţă atotputernică – iar diavolul, care a căzut din trufie şi nesupunere, vrea şi el să fie totul în toate duhurile căzute, de un cuget cu dânsul: întuneric al iadului şi putere a răutăţii, împreunare a tuturor patimilor şi năzuinţă spre tot răul.
Să alergăm la Cel ce poate să ne mântuiască din moartea păcatului, cu rugăciune intensă și lacrimi fierbinți și vrăjmașul va pleca degrab. Căci se spune în Psalmi: Și Mă cheamă pe Mine în ziua necazului tău și te voi izbăvi și Mă vei preaslăvi. Te-a rănit vrăjmașul? Dar Domnul te-a tămăduit. Te-a tulburat acela? Dar Cel ce a zis mării Taci, liniștește-te! a potolit și gândurile care se zbuciumă în noi precum valurile. Și o, binefacere!, nu apucăm bine să-L chemăm, și Cel Bun vine cu milă și îndurări și împlinește rugăciunea celui ce se roagă și risipește norul întristării și aduce în inimă lumină prin gândurile bune.
“L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi aici L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc!
După 11 ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba „Cinstitei Cruci”, în anul 1979 Cuviosul Paisie s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie.
La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, la îndemnul bătrânului Ioachim, a aflat Coliba Panaguda, care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu vița de vie a Sfintei Mănăstiri Kutlumuş. Aceasta a considerat-o ca pe o binecuvântare a Sfintei Eufimia şi, plin de recunoştinţă, i-a mulţumit pentru purtarea ei de grijă. Părinţii mănăstirii au primit cererea Cuviosului cu multă bucurie.
L-am cunoscut pe Părintele Siluan Osseel la Essex, în iarna trecută. Era înconjurat de un grup din parohia sa – „Sfântul Nectarie”din Eindhoven – printre care se aflau şi câţiva români, astfel ajungând să ne apropiem puţin unii de alţii. Înainte cu o zi de plecare, a slujit Dumnezeiasca Liturghie în flamandă, după care ne-a dăruit o cărticică în care era cuprinsă convertirea lui la Ortodoxie, petrecută în urma întâlnirii cu Părintele Sofronie Saharov. Răsfoind-o, mi-am dat seama că lipseşte exact momentul convertirii, aşa că, după masa de seară, l-am rugat să povestească pentru cititorii revistei noastre mai multe despre cum s-a petrecut această trecere.
Condac 1:
Veniți toți credincioșii să preaslăvim pogorârea Sfântului Duh. Cel Care din sânurile Tatalui a purces asupra Apostolilor, acoperind ca și cu niște ape pămantul de cunoștința lui Dumnezeu și învrednicind de harul cel de viață făcător al învierii și de slava cea de sus pe cei ce aleargă la El întru curățire, sfințind și îndumnezeind pe cei ce strigă: Vino, Mângâietorule, Duhule Sfinte și te sălașluiește întru noi!
„Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30)
Egalitatea Fiului cu Tatăl
Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.
Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul.
Ziua Pogorârii Duhului Sfânt însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.
Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire. Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului. De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om. Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască.
Pe cel care a căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată cât de mare este puterea celor două patimi.
Diavolul a fost la început un înger bun; dar pentru că s-a purtat cu nepăsare, a fost stăpânit de deznădejde şi a căzut într-o asemenea răutate, încât nu se mai poate ridica din ea.
– Gheronda, puteţi să ne cântaţi cântărea de la laudă pe care aţi scris-o pentru Prea Sfânta Născătoare?
– Hai să o cântăm împreună.
„Ai aflat mult Har înaintea lui Dumnezeu, Maică a Stăpânului, Ceea ce eşti plină de Har, aşa cum Gavriil a strigat, Împărăteasa a Îngerilor, apără pe robii tăi”.
Să-ţi spun acum şi o cântare dogmatică: Maica Domnului era Fiică şi Maică, Roabă şi Împărăteasă, Împărăteasă a întregii lumi.
Sf. Serafim de Sarov: “Fără a merge pe calea pocăinţei, oamenii încearcă să trăiască în deplină bucurie, şi cad”
Neîndoielnic să ajungi la pocăinţă şi ea va mijloci la Dumnezeu pentru tine. Pururea să spui această rugăciune a Sfântului Antioh:
„Încrezându-mă, o, Doamne, în adâncul nemărginit al bunătăţii şi iubirii Tale, îţi închin această rugăciune din gură spurcată şi din buze necurate: Adu-Ţi aminte de mine pentru Sfânt Numele Tău, Tu cel ce m-ai răscumpărat cu Prea Sfânt Sângele Tău, Tu cel ce m-ai pecetluit cu Duhul Tău cel Sfânt şi care m-ai scos din adâncul păcatelor mele spre a nu fi înghiţit de vrăjmaşul sufletelor noastre.
1. Bătrânul Ieronim insista asupra nevoii de a citi Evanghelia: „O casă închisă stă în întuneric. Dacă tu deschizi fereastra, vei vedea lucrurile importante; dacă deschizi şi mai mult, lumina va intra şi tu poţi distinge cele mai mici lucruri. Şi dacă soarele va intra în interior, vei vedea şi firicelele de praf ce zboară în aer. Aşa este şi cu sufletul care primeşte lumina Evangheliei: vede şi păcatele lui cele mai mici”.
Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: „Sus să avem inimile!”, îndemn la care se răspunde cu „Avem către Domnul”.
Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. „Sus să avem inimile”: mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că „din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34), sau că „de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?” (Luca 24, 38).
Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura. Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creștinismului cu suferința. Prin suferință se poate ajunge la adevăr și lepădare de sine, însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumești inima vrednică o poate afla și prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălța până la treptele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e „fața mai puțin nobilă a strădaniei”. Ținta rămâne fericirea, pe care se cuvine să ne-o însușim, dincolo de nenorociri, necazuri și încercări. Esența învățăturii creștine e această deprindere, această descoperire a fericirii…
Ce este un duhovnic bun şi când începe un duhovnic a fi bun? Voi încerca să explic cum înţeleg eu următoarea zicere cam îndrăzneaţă: Un duhovnic bun este cel care stă în pantofii tăi acum. Duhovnic bun eşti tu, părinte. Când începe un duhovnic să fie bun? Acum. Acum este, cum spune Sfântul Pavel, acum este clipa mântuirii. Nu citez prea bine, pentru că eu am citit Biblia în alte limbi, numai în română nu, mă iertaţi, Prea cuvioşiile voastre şi Preasfinţiile voastre, dar cunoaşteţi la ce fac aluzie. Acum, şi în virtute, de ce poate duhovnicul să fie bun?
Între anii 1977-1978, dikaios-ul (termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru a desemna ajutorul stareţului unei mănăstiri) Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban. Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de dikaios, a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului.
În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu iubirea şi mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Se pare deci că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am făcut faţă de fraţii mei, deci mă rog şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu rămână pe vecie atinşi de nedreptăţile mele faţă de ei. In acest sens, Sfântul Isaac spune: