Eu spun de multe ori că mănăstirea este locul împlinirilor. Trebuie să te împlineşti. Când te împlineşti prin Dumnezeu atunci ajungi la bucuria pe care o dă Dumnezeu. Şi bineînţeles că Dumnezeu dă bucuria şi înainte de a fi deplin întemeiat în bine, adică Dumnezeu „varsă ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Lui Dumnezeu, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi este propriu să facă bine cum îi este propriu soarelui să lumineze. Deci Dumnezeu ne dă bucuria şi ca să ne angajeze la mai multă lucrare, după care ne dă şi mai multă bucurie. Nu putem noi cuprinde în sufletele noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea. Dar pentru aceasta trebuie să ne facem receptivi pentru bucurie. Dacă nu suntem receptivi pentru bucurie nu putem avea bucurie. Trebuie să facem loc bucuriei în sufletul nostru. Bineînţeles că rugăciunea nu ne face numai să ne întâlnim cu Dumnezeu ci ne face să ne întâlnim şi cu noi înşine şi poate că întâi ne întâlnim cu noi înşine. Pot să se ivească şi furtuni de gând, pot să se ivească şi nişte vârtejuri în minte, din gânduri care le avem, care izvorăsc totuşi din inima noastră, poate dintr-o încărcătură negativă pe care o avem din antecedentele existenţei noastre. Adică din moşi şi strămoşi se acumulează în noi nişte încărcături negative cu care după aceea avem de lucru ca să le scoatem din sufletul nostru. Se spune despre copil că este „oglinda părinţilor” şi că este „tatăl omului mare”, pentru că omul mare moşteneşte cele ale copilăriei. De aceea noi suntem pentru o tinereţe cinstită ca să putem ajunge şi la o bătrâneţe fericită. Cine are tinereţe cinstită poate nădăjdui şi la bătrâneţe fericită şi Dumnezeu vrea să ne binecuvinteze. Am amintit mai înainte că la Înălţarea Domnului Hristos ultimul gest pe care L-a făcut Domnul Hristos a fost binecuvântarea pe care a dat-o ucenicilor Săi.
Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Arhiepiscopiei Timişoarei