a) Credinţa mută munţii
Luna august. Şase luni înainte de patimile lui Hristos. Hristos a urcat pe Tabor împreună cu trei dintre ucenicii Săi – Petru, Iacov şi Ioan – şi S-a schimbat la faţă înaintea lor (v. Matei 17, 1). La poalele muntelui, ceilalţi nouă ucenici încercau să vindece un demonizat adus de tatăl său, fără însă să reuşească. Hristos, coborând de pe Tabor, 1-a vindecat imediat şi a zis ucenicilor Săi, care nu au putut să scoată demonul: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo, şi se va muta. Şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 20).
Hristos nu a spus doar: „Dacă vei avea puţină credinţă”, ci: „Dacă ai credinţă cât un grăunte de muştar”. Nu cât un grăunte de grâu sau de porumb sau al altei plante, deoarece grăuntele de muştar, deşi poate fi chiar microscopic, are o asemenea dispoziţie şi dinamică, încât poate să ajungă un copac imens. Deci, zicând „credinţă cât un grăunte de muştar”, Hristos vrea să spună o credinţă caldă, şi nu rece, care va creşte şi se va dezvolta continuu. O astfel de credinţă este capabilă să mute un munte întreg, a spus Hristos, iar El nu spune minciuni. Insă este înfricoşător să muţi un munte întreg folosindu-te pentru asta numai de credinţa în numele lui Hristos.
Asta, desigur, nu înseamnă că orice creştin care are o astfel de credinţă poate în orice clipă să mute munţi (gândiţi-vă ce s-ar petrece pe pământ!), ci înseamnă că dacă există un motiv de a se muta un munte, atunci s-ar putea petrece această minune. Şi chiar s-a întâmplat, întrucât a existat un motiv.
Mamelucii au fost un popor barbar. Din secolul al IX-lea până aproape în secolul al XX-lea, au activat în rândurile altor popoare musulmane. Şi-au făcut apariţia şi în Egipt. I-au chinuit şi i-au prigonit pe creştini. Într-o zi, a fost chemat patriarhul grec al Alexandriei, Ioachim Panis (1487-1567), şi i-au spus ameninţător: „Să ne dovediţi că aveţi o credinţă corectă, altfel vă vom extermina. Susţineţi că, dacă aveţi credinţă cât un bob de muştar, puteţi să spuneţi muntelui să se ducă de aici şi să meargă acolo. Deci, dovediţi-o!” Şi patriarhul, care era sfânt, a acceptat.
I-a rugat pe creştini să postească trei zile şi, într-o anume zi şi la o anume oră, patriarhul cu toţi creştinii au urcat pe munte, pentru a dovedi mamelucilor că tot ceea ce spune Hristos e adevărat. De o parte era patriarhul cu creştinii, de cealaltă parte erau mamelucii cei înfricoşători. Patriarhul a îngenuncheat înaintea muntelui, l-a însemnat cu semnul crucii şi a zis: „In numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, munte, mută-te!” Şi muntele s-a împărţit în trei bucăţi şi a început să se mişte.
Mamelucii s-au îngrozit. S-au temut ca nu cumva muntele să cadă peste ei şi să-i strivească. Acum l-au rugat cu căldură pe patriarh să dea poruncă muntelui să se oprească din mers. Iar patriarhul a poruncit muntelui să se oprească, şi muntele s-a oprit. Acest munte se numeşte până astăzi, în limba egipteană, Munte, stai! – Dur Dag – şi se află undeva în Cairo, despicat în trei. Fireşte, după acest şoc, mamelucii i-au lăsat liberi pe creştini, dar nu numai atât: mulţi dintre ei au crezut şi s-au convertit.
Credinţa în Hristos nu mută doar munţii de pe pământ, ci mută şi munţii (patimile) care sunt în sufletele noastre şi care ne îndepărtează de Hristos. Vestitul cercetător în genetică american Francis Collins, primul care a descifrat ADN-ul, a avut o perioadă în viaţă când a fost necredincios. După o vreme a crezut în Dumnezeu şi, într-un interviu pe care l-a dat, declara: „Am înţeles în sfârşit că dorinţa mea de a mă apropia de Dumnezeu era împiedicată de superficialitatea şi de păcătoşenia mea. Credinţa în Dumnezeu presupunea moartea egoismului, pentru a putea renaşte.” Credinţa lui în Dumnezeu a făcut nevăzut şi a îngropat acest munte al egoismului, şi astfel s-a reîmpăcat cu Dumnezeu şi a renăscut.
Această mutare, omorâre a egoismului, este mult superioară mutării unui munte pământesc, oricât de înalt ar fi acesta. Ferice de cel care are o credinţă atât de mare! Este „atotputernic”.
b) Necredinţa nu face minuni
Pe demoni scoateţi-i, a zis Hristos ucenicilor Săi când i-a chemat să fie colaboratori ai Săi (Matei 10, 5-8). Şi aşa, cu puterea Lui, au scos demonii (v. Luca 10,17). Insă a existat o clipă când nu au putut să scoată demonii. Era imediat după Schimbarea la Faţă a Domnului (v. Matei 17, 14-23). Atunci, ucenicii L-au luat deoparte pe Domnul şi L-au întrebat: De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? (Matei 17,1J9). „De vreme ce ne-ai dat puterea să scoatem demonii şi până acum totul a mers bine, de ce acum, în clipa aceasta, nu am putut să scoatem demonul din tânărul acesta?” Iar Hristos le-a răspuns: Din pricina puţinei voastre credinţe (Matei 17, 20). „Pentru că tocmai în acea clipă aţi încetat să credeţi în Mine.” Ce s-a întâmplat?
L-au văzut pe Hristos „făcând diferenţe”, şi credinţa lor s-a şubrezit. Mai exact: în casa lui Iair i-a luat împreună cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, în timp ce pe ceilalţi i-a lăsat afară (v. Luca 8, 51). La Schimbarea Lui la Faţă i-a luat iarăşi cu El doar pe aceştia trei, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov (v. Matei 17, 1). Pe ceilalţi i-a lăsat să aştepte jos, la poale. N-au suferit asta. Se întâmpla înainte de Cincizecime şi erau încă neputincioşi. I-au invidiat pe cei trei ucenici şi, ce e mai important, au început să se îndoiască de Hristos în adâncul lor. Şi au încercat să scoată demonul din omul demonizat dinaintea lor. Insă era cu neputinţă cu o astfel de inimă să facă minuni şi mai ales să scoată demoni din oameni. Cel ce se îndoieşte e asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo (Iacov 1, 6).
Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Moise. însuşi Dumnezeu spune despre el: Şi nu s-a mai ridicat în Israel proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă către faţă (Deuteronomul 34,10). Dumnezeu S-a lăsat convins de virtuţile lui Moise şi a făcut multe minuni. Era prima oară când a făcut atât de multe minuni, şi asta de dragul lui Moise (v. Deuteronomul 34,10). Domnul a făcut după cuvântul lui Moise. A îndepărtat tăunii de la faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul său şi n-a mai rămas nici unul (Ieşirea 8, 31). Nu spune că a făcut Moise minunea, ci Dumnezeu a făcut-o precum a spus Moise. Atât de mult S-a plecat Dumnezeu lui Moise, datorită credinţei din inimă a acestui rob ales al Său.
Veţi pune stâncile să-şi dea apele şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi vitele (Numerii 20,8), i-a spus Dumnezeu lui Moise în pustiu, puţin înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei. Iar Moise, pentru o clipă, s-a îndoit. S-a gândit: Cum e cu putinţă să iasă apă din stâncă? Şi încă atât de multă, încât să sature întreg poporul israelit, împreună cu animalele lor? Insă a lovit stânca şi n-au avut apă, din cauza necredinţei lui de o clipă. Moise, fiind smerit, şi-a venit în fire, şi-a recâştigat credinţa, a căzut cu faţa la pământ. Apoi, lovind cu toiagul în stâncă, s-a făcut o minune: stânca a izvorât apă şi au băut şi oamenii, şi vitele lor (v. Numerii 20,1-11).
O mamă povestea: „Dacă voi arunca sticla aceasta în prăpastie şi se va sparge, va fi semn că şi copilul meu va muri, se va sfărâma. Aşa că nu îl voi arunca.1 Dacă sticla nu se va sparge, nici copilul meu nu va păţi nimic.” Mama a aruncat sticla şi aceasta nu s-a spart. A rămas întreagă. Apoi a aruncat şi copilul bolnav, dar acesta a murit. Se spune că a fost singurul copil care a murit în acea prăpastie, din pricina necredinţei nefericitei mame. Atunci când crezi nu te îndoieşti, aşa că nu-ţi trebuie dovezi. Când te îndoieşti, nu crezi deplin şi nu aştepţi minuni.
Astăzi nu Dumnezeu este de vină pentru că minunile sunt rare sau lipsesc, ci necredinţa noastră e de vină. Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor (Matei 13, 58). Dacă tu poţi, crede. Toate îi sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23), a spus Hristos tatălui care şi-a adus fiul pentru a fi vindecat. Iar tatăl I-a strigat imediat cu putere, cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 24). Acest Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! să fie şi cererea noastră sinceră către Domnul.
c) Dacă Dumnezeu l-ar lăsa liber pe diavol
Dumnezeu este Atotputernic. Insă nu este doar Atotputernic, ci este şi Iubitor de oameni. Altfel, ca Dumnezeu, ar putea fi „periculos”. Şi diavolul are putere. Dovadă: îi legau cu lanţuri la mâini şi la picioare pe cei demonizaţi, iar diavolul le rupea (v. Luca 8, 29). Insă marea problemă cu diavolul este că el îşi combină puterea cu răutatea. De aceea şi este foarte periculos. Să ne amintim cu câtă uşurinţă a aruncat sute de porci în mare (v. Matei 8, 32). Nu i-a scăpat nici unul. Şi cu puşca dacă s-ar fi dus să-i omoare, nu ar fi reuşit atât de bine. Poate mai scăpa vreunul. Poate unul chiar fugea. Insă diavolul i-a omorât pe toţi, până la unul. Cu câtă uşurinţă a reuşit să sfâşie toate animalele lui Iov – oile, boii, cămilele -, mii şi mii de animale (v. Iov 1)!
Cu puterea şi cu răutatea pe care le are, poate să-i facă omului orice rău, să-L facă mut şi surd şi orb (v. Matei 12, 32) sau să-i provoace orice boală, chinuindu-l o viaţă întreagă. Poate, dacă intră în el, să-i răsucească capul, să-i crească limba atât de tare, încât să-i iasă din gură, să nu-l lase să se liniştească, să-l alerge printre morminte, prin pustiu (v. Matei 8, 28), sau să-l arunce în foc, să-l facă cenuşă, sau în apă, ca să-l înece (v. Matei 7,15). Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte (Marcu 9,18). Un profesor mi-a spus odată: „Nici nu credeam că există diavolul. Am crezut în clipa când am văzut un om demonizat.”
Poate chiar să sfâşie oameni. I-a omorât pe toţi păstorii lui Iov. A dărâmat şi casa lui, omorându-i pe toţi copiii săi, până la unul. Poate provoca şi uragane, să dărâme blocuri, să dărâme pomi. Poate genera tsunami-uri. Poate să scufunde vapoare, să spulbere oraşe întregi, ţări întregi. Poate provoca cutremure, încât să facă una cu pământul un întreg continent, cum e Europa sau America, sau chiar tot pământul. „Am provocat multe cutremure, făcând multe oraşe ruine”, spunea diavolul vestitului mag care avea să devină Sfântul Ciprian.
Atenţie: pe de o parte, diavolul poate avea o asemenea putere, dar singur, fără îngăduinţa Domnului, nu poate să mişte nici măcar un fir de păr. Aşa că, pentru a ispiti pe ucenici, a cerut voie de la Domnul. Dar Domnul nu i-a permis. Ca să-l tulbure pe Iov, a cerut voie de la Domnul. Iar Domnul i-a dat voie atunci (v. Iov 2, 6). Pe mulţi i-a aruncat în apă sau în foc, dar nu întotdeauna a reuşit, pentru că nu i-a permis Domnul. Şi pentru a intra în porci a cerut iarăşi voie de la El (v. Luca 8, 32-33). Poate că diavolul ar fi vrut să duc? porcii în sat. închipuiţi-vă câteva sute de porci mânaţi de diavol intrând turbaţi în sat, făcând satul harcea-parcea, omorându-i pe toţi locuitorii de acolo. Insă Domnul n-a permis diavolului să facă acest lucru, l-a lăsat doar să-i înece pe porci, ca nu cumva satul să fie invadat de porci. Diavolul este întotdeauna sub puterea Domnului. Pe Iov l-a chinuit cu îngăduinţa Domnului, însă nu i-a luat viaţa, deoarece nu avea voie de la Domnul. Iată, ţi-l dau ţie pe mână. Numai fie viaţa lui să nu te atingi (Iov 2, 6). Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu fiii săi. Pe aceştia i-a omorât pe toţi. I-a omorât şi pe toţi ciobanii lui, cu îngăduinţa Domnului.
Deci dacă Domnul ar lăsa liber pe puternicul diavol nu o zi, nu o oră, ci doar câteva secunde, atunci am fi pierduţi cu toţii. Ar căuta ca un turbat ocazia să facă tot ce poate mai rău. Ne-ar arunca în foc sau în prăpastie sau în mare; ar produce cutremure sau taifunuri pentru a ne omorî pe toţi, aşa cum i-a omorât pe fiii şi pe ciobanii lui Iov.
El vrea ca un turbat să facă toate astea şi mult mai multe, să distrugă întreaga zidire, dacă ar putea, doar pentru că este creaţia lui Dumnezeu, dar nu-l lasă Pronia dumnezeiască. „Dacă Dumnezeu nu ar pune limită obsesiei diavolului, l-am vedea pe diavol jucându-se cu lumea ca şi cu o minge.” A reuşit diavolul să-L ducă pe sus pe Hristos, Ziditorul lumii, din pustiu până la Ierusalim, şi de acolo pe un munte înalt (v. Matei 4,5-9). Cum n-ar reuşi să ridice în aer întreaga lume?
Unii spun: „Unde e Dumnezeu? De ce nu intervine?” Iată unde este: cu mâna Lui nevăzută îl împiedică pe diavol să ne şteargă de pe faţa pământului. Cu alte cuvinte, faptul că acum trăim, ne mişcăm şi facem ce vrem nu ni se datorează nouă, ci mâinii blânde, nevăzute a lui Dumnezeu, Care ne ocroteşte.
Doar şi pentru acest lucru ar trebui să-I fim recunoscători Domnului şi Dumnezeului nostru şi cu orice chip să-I mulţumim, păzind voia Sa cea sfântă, deoarece El este Dumnezeul nostru.
Arhim. Vasilios Baicoianis, Taine şi descoperiri în Evangheliile Duminicilor, Editura Sophia