“Gândurile care aduc descumpănire şi nelinişte sunt de la diavol. Gândurile ‘după Dumnezeu’ aduc siguranţă, îndrăzneală şi pace.
Cât despre oamenii care trăiesc, chipurile, o anumită fericire, deşi nu au o viaţă duhovnicească şi deşi nu se interesează de trăirea creştină autentică, de trăirea interioară, şi sunt plini de pace şi de fericire, ei bine, află că aceştia trăiesc o pace falsă – pacea stricăcioasă a lumii acesteia -, nu adevărata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.
În rugăciune, exteriorul nu ar trebui să înlocuiască lăuntricul. Exteriorul ar trebui să contribuie mereu la lăuntric, dar îl şi poate stingheri. Atitudinea tradiţională a trupului la rugăciune contribuie neîndoielnic la o stare de evlavie, dar în nici un caz nu poate sluji ca înlocuitor pentru ce înseamnă în esenţă rugăciunea.
Nu ar trebui să uităm că anumite atitudini ale trupului nu sunt posibile pentru toată lumea. De exemplu, mulţi bătrâni pur şi simplu nu mai pot face închinăciuni complete.
Ce uşurime, ce stare de bine, ce fericită curăţie este atunci când omul nu opreşte în sine simţămintele de bunăvoinţă către aproapele, ci le poartă la sfântul, curatul cer; atunci când Îi spune lui Dumnezeu despre cei pe care îi îndrăgeşte: „Dumnezeule! Aceştia sunt moştenirea Ta, sunt zidirea Ta! A Ta este zidirea Ta, iar eu cine sunt? Un pribeag pentru scurtă vreme pe acest pământ, care a apărut pe el fără veste şi fără veste va pieri de pe el.”
Jertfă, pocăinţă, trezvie şi toate celelalte arme ale Duhului ne cheamă Părintele Amfilohie să le purtăm pentru a putea să-L mărturisim pe Hristos în zilele noastre. Nu va fi uşor, însă biruinţa ne va aparţine, atâta timp cât nu vom deznădăjdui încrezându-ne în Dumnezeu. Este un cuvânt dătător de nădejde, tocmai pentru că nu urmăreşte logica înţelepciunii lumii acesteia, ci pe cea a harului, care pe toate le face posibile atunci când ne alipim cu toată inima noastră, cu toată cugetarea noastră de Hristos.
Să ne aducem aminte de prima pescuire minunată relatată în Evanghelii (v. Luca 5, 1-11). O noapte întreagă s-au trudit Simon Petru şi ceilalţi apostoli pescari şi nu au reuşit să prindă nici măcar un peşte. La îndemnul Mântuitorului, ei au aruncat din nou mrejele şi au prins atât de mult peşte, încât au umplut amândouă corăbiile. A vrut Domnul să dea o lecţie de pescuit lui Petru şi celorlalţi? Cu siguranţă, nu. Doar a vrut să-i înveţe diferenţa între a lucra cu puterile proprii, după mintea proprie, şi a face totul ascultând de Dumnezeu.
Este mai bine ca mama să se ocupe de educaţia copiilor, decât să se preocupe în mod exagerat de menajul casei, de lucrurile neînsufleţite. Să le vorbească despre Hristos, să le citească Vieţile Sfinţilor şi o dată cu aceasta să se ocupe şi de curăţirea sufletului ei, pentru a străluci duhovniceşte. Viaţa duhovnicească a mamei va ajuta fără zgomot şi sufletele copiilor ei. Astfel şi copiii ei vor trăi bucuroşi, dar şi ea va fi fericită, deoarece îl are pe Hristos înlăuntrul ei. Dacă mama nu are timp să rostească nici măcar un Sfinte Dumnezeule…, atunci cum se vor sfinţi copiii?
Cugetul nu este tocmai mintea, ci o lucrare (energie) a minţii. Dacă te obişnuieşti să stai la poarta minţii tale, la gura fântânii prin care ies duhorile sau prin care poate să intre în tine ploaia, atunci nu vei osteni în ispite.
Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii; eşti nemulţumit de preot; iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.
Orice duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de a-l ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu nu în atârnare de omul care-l poartă.
În loc să paralizezi de deznădejde, mai bine să îţi pregăteşti inima pentru nevoinţe ascetice, învăţând din căderea de faţă o lecţie de smerenie şi avertismentul de a nu păşi prin locuri lunecoase, unde inevitabil vei cădea. Dacă nu striveşti păcatul prin pocăinţă sinceră, atunci prinzând cât de cât putere înăuntrul tău te va târî fără putinţă de scăpare în adâncul mării păcatului. Păcatul te va stăpâni şi vei fi nevoit să o iei iar de la capăt, de la prima luptă.
“În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.(…)
Există pahar mic, pahar mare şi pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare. Paharul mic este satisfăcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, şi-a umplut paharul. Este în funcţie de har şi harul nu se dă decât dacă este omul smerit. Omul, dacă este sincer şi smerit, este plin la măsura lui. Este atât de satisfăcut încât nu-şi mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.
“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.
(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)
Fiecare dintre noi are păcate, rătăciri, greşeli, amărăciuni şi necazuri – şi totuşi, toate acestea n-ar trebui să existe între noi, de vreme ce fiecare dintre noi are îngerul său păzitor. De ce se întâmplă aşa? Bineînţeles că îngerii n-ar îngădui aceasta dacă nu am fi vinovaţi noi înşine. Iar de vreme ce ei îngăduie, asta este fie pentru că singuri nu lăsăm ajutorul îngeresc să ajungă la noi, fie pentru că prin impotriva-lucrarea şi impotriva-asezarea noastră sufletească nimicim şi abatem de la noi toate strădaniile îngerilor de a împreună-lucrarea cu noi în bine.
Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia. Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuțile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?
Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloşi pe noi pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră. Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o „închisoare în închisoare”, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie se aplica regimul de exterminare specific fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în Zarca m-au ţinut.
Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumeră precum urmează:
Prima: neluarea în seamă, ignorarea.
Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).
O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ți-se un cuvânt de supărare ori facându-ți-se o dojană?
Învăţătura Bisericii noastre bazată pe Revelaţie afirmă că, deşi calitatea şi cantitatea pedepselor iadului nu sunt aceleaşi pentru toţi păcătoşii, ele fiind în funcţie de gradul de răutate a faptelor şi intenţiilor celor ce le-au făcut, pedepsele iadului sunt veşnice (Mt 25, 46; Mc 9, 44; Ap 14,11; 20,10; Mărt. Ort. I, 60). Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că la înviere păcătoşii primesc trupuri veşnice, spre a putea suferi astfel osânda păcatelor lor, ca să nu se mistuie niciodată, arzând în focul veşnic, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că orice pedeapsă din viaţa pământească se sfârşeşte o dată cu viaţa, pe când ale vieţii de dincolo sunt veşnice.