Dacă Dumnezeu este iubire, şi omul trebuie să fie iubire, căci numai aşa se poate asemăna cu Dumnezeu. Cum e Dumnezeu iubitor de oameni, şi omul trebuie să fie iubitor de oameni. Cum e Dumnezeu milostiv, aşa trebuie să fie şi omul, pentru că în Pilda samarineanului milostiv ni se arată calea împlinirii poruncii date de Dumnezeu, de a-l iubi pe aproapele.
Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie… Isihastul este chip al îngerului pe pământ, care prin hârtia doririi şi slovele sârguinţei şi-a izbăvit rugăciunea sa de lenevie şi trândăvie. Isihast este cel care strigă cu tărie: «Gata este inima mea, Dumnezeule» (Psalmi 56, 10). Isihast este acela care zice: «Eu dorm, dar inima îmi priveghează» (Cântarea Cântărilor 5, 2)”.
– Părinte, care legi se numesc duhovniceşti?
– Îţi voi explica: Aşa cum în natură există legile naturale, tot astfel şi în viaţa duhovnicească există legile duhovniceşti. De pildă, atunci când cineva aruncă un obiect greu în sus, cu cât mai mult avânt şi cu cât mai mare este înălţimea la care îl aruncă, cu atât mai mare va fi puterea cu care va cădea şi se va zdrobi. Aceasta este legea naturală. In viaţa duhovnicească, cu cât se înalţă cineva mai mult cu mândria, cu atât mai mare va fi căderea lui duhovnicească, şi potrivit cu înălţimea mândriei lui se va zdrobi.
Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei. Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.
Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.
„Deloooc” nu-L exclud pe Dumnezeu! Hristos numai reiki făcea! Vă vând un pont şi vă rog să-l ţineţi minte: ce nu este în liturghie nu este teologie! Când o să ne vedeţi pe noi la liturghie: „încă o pasă energetică, iubiţi credincioşi… înseamnă că s-a dus Biserica! În loc să zică părintele: Pace tuturor!, să îl auziţi: Faceţi o frecţie pe spate cu degetul mare!… Eu respect efortul oamenilor care încearcă să ne facă bine prin terapii complementare, pentru că asta arată că sunt atenţi să nu ne rănească. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi să înţelegeţi la un moment dat că toate genurile acestea intrate în cultura română în ultimii ani sunt nişte farafastâcuri, un soi de fariseism al sincretismului.
Lacrimile lui Adam în fața Raiului pierdut erau începutul trezviei, al curățirii, al pocăinței față de luminarea și nepătimirea pe care le-a avut în Rai. Este cea dintâi nevoie care se naște în inima omului: dorința ființială de lepădare a patimii. Să lupte, potrivit cu tradiția ortodoxă, cu răbdare, cu stăruință, întru cunoștință, cu grijă, sincer și smerit pentru omorârea patimilor.
Mulţumirea din partea primitorului stârneşte pe dăruitor să dea dăruiri mai mari decât cele dintâi. Cel ce nu se mulţumeşte pentru cele mici, este neadevărat şi nedrept şi în cele mari. Cel bolnav, care-şi cunoaşte boala sa, e dator să-şi caute lecuirea. Iar cel ce durerea şi-o mărturiseşte, se apropie de tămăduire şi lesne va afla vindecare. Inima învârtoşată prisoseşte de durere şi chinul unui bolnav, care se împotriveşte medicului, sporeşte. Nu este păcat neiertat, dar este păcat nepocăit. Darul nu rămâne nesporit, numai să mulţumim, pentru el. Nebunul (cel fără de minte) socoteşte totdeauna mică partea lui.
1. Domnul, voind să-şi conducă ucenicii spre o credinţă perfectă, a zis în Evanghelie : «Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce este nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept» (Luca 16, 10). Dar în ce constă (acel) puţin şi în ce constă (acel) mult ? (Acel) puţin se referă la promisiunile referitoare la acest veac, la (bunurile) pe care Domnul a promis să le dea celor ce cred în El, ca de exemplu: hrana, îmbrăcămintea, sănătatea, odihna trupului şi celelalte.
Deci, nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de Proorocul Isaia ce zice: „De batjocorirea oamenilor nu te teme şi de ocara lor să nu te biruieşti, că precum se mănâncă lâna de molii, aşa vor fi mâncaţi.” Cugetă şi la Domnul Hristos, Cel ce ţine lumea în mâna Sa, cum din scutece a fost izgonit şi în pământul egiptenilor a fost înstrăinat. Şi pentru ce? Pentru ca să se facă chip şi pildă nouă, ca să nu ne mâhnim în încercări. Și să-ți mai aduci aminte de patima Mântuitorului şi câte ocări a suferit pentru noi, Stăpânul a toate.
“În Vechiul Testament Dumnezeu a vorbit poporului Său prin gura Prorocului Iezechiel: „Lepădaţi de la voi toate păcatele voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui Israel?” Şi iarăşi: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da.“ Iar împăratul David s-a rugat Domnului astfel: „Inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.” Prorocii din vechime ştiau că omul nu se poate naşte întru împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu dobândeşte mai întâi un duh nou şi o inimă nouă – „inima adâncă”, cum o numeşte Părintele Sofronie, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.
Odată, la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Odessa a venit o femeie care avea trei copii. Toţi trei erau orbi din naştere. Era însărcinată şi pe cale să-l nască pe al patrulea. A venit la mănăstire şi s-a aşezat pe o băncuţă, spunând: “Unde se află oare acum părintele Kuksa, ca să vadă că îl caut?” Iar batiuşka, aşezându-se alături pe această băncuţă, îi spuse ei: “Vă aşteptam”. “Cum aşa?” “Iată cum. Eu sunt batiuşka Kuksa“. Şi el îndată îi spune: “Mărturiseşte, de ce copiii tăi sunt orbi?“
În viața aceasta de pe pământ, Dumnezeu cere fiecăruia dintre noi să fie aflat credincios (cf. I Cor. 4, 2). Însă a găsi pe cineva credincios în cuvânt și în fapte este foarte greu (cf. Pilde 20, 6). Desigur, nu spun acest lucru doar ca să-ți arăți conștiința, pentru că nu se cuvine să dai seama vreunui om de cele făcute (Cf. Pilde 20, 6), ci ca să-ți dovedești credința curată în Dumnezeu, Care «mântuiește pe cei drepți la inimă» (Ps. 7, 10) și care «cunoaște gândurile oamenilor» (Ps. 93, 11). Este mare lucru să întâlnești un om credincios, căci acesta este mai bogat și decât cel mai bogat om de pe pământ.
Pentru a da răspuns la această întrebare, să intrăm în noi înşine, să privim împrejur şi să căutăm semne simple şi apropiate înţelegerii oricui, după care să judecăm fără greş în această privinţă.
Cine este îndrăgostit vorbeşte mereu despre persoana iubită; cu oricine s-ar întâlni, începe îndată să vorbească despre ea sau abate treptat spre ea făgaşul discuţiei.
Sfinții Părinți învață că însăși rugăciunea se face învățător omului. Rugăciunea însăși îl învață ce trebuie să facă. Când, desigur, spunem că rugăciunea se face învățător, înțelegem mai ales că prin această rugăciune este prezent dumnezeiescul Har, așa că prin diminuarea Harului, prin încuviințarea sau dezaprobarea acestuia, omul este călăuzit în viața duhovnicească.
E o greşeală mare când mai spun unii: „L-am certat pe dracul!”, pentru că dracului îi convine foarte mult dialogul cu omul. Să te rogi! El fuge de rugăciunea pe care o faci tu. Dacă îl simţi că într-un fel te munceşte fizic, sau te deranjează te miri cum, roagă-te lui Hristos: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Că vă este la îndemână o rugăciune ca asta. Dar nu cu agitaţie, ci cu calm şi cu stăpânire de sine.