Preotul, instituit de Mântuitorul Iisus Hristos în viaţa Bisericii prin Sf. Apostoli, are misiunea de a sfinţi prin Sfintele Taine şi Ierurgii, de a învăţa prin cuvânt şi prin exemplul personal, şi de a sluji în biserică şi în tot locul lui Dumnezeu şi oamenilor. De a învăţa despre Dumnezeu că există, că este Creatorul lumii, că este Creatorul nostru, al tuturor, că şi noi, fiii Lui, suntem între noi fraţi. Că Dumnezeu creându-ne nu ne-a lăsat în părăsire, că veghează asupra noastră a tuturor, aşa cum spune Mântuitorul că nici un fir din părul capului nu cade fără ştirea lui Dumnezeu. Dumnezeu veghează asupra destinelor noastre în cele mai mici amănunte, iar preotul e cel care trebuie să dea mărturie despre Dumnezeu în faţa noastră, a oamenilor, şi care trebuie să dea mărturie lui Dumnezeu despre noi.
Nouă ne dă mărturie despre Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi dă mărturie despre noi. Pentru că preotul are misiunea de a conduce viaţa sufletească a credincioşilor care i s-au încredinţat. El răspunde în faţa lui Dumnezeu de credincioşii care i s-au încredinţat.
Preotul este duhovnic. Mare taină este taina duhovniciei. Fără îndoială şi celelalte sunt tot atât de mari. Fiindcă prin Botez preotul ne introduce în creştinism, în casa lui Dumnezeu. Preotul ne sfinţeşte apoi toate evenimentele vieţii şi Îl aduce pe Hristos în viaţa fiecăruia prin Sfânta Împărtăşanie. Preotul sfinţeşte căsătoria şi naşterea de prunci. Preotul ne conduce pe ultimul drum, atunci când încheind socotelile cu viaţa pământească ne prezentăm dincolo, în faţa lui Dumnezeu. Preotul ne conduce până la ultimul pas pe lumea aceasta, ca şi cum ar da mărturie despre noi lui Dumnezeu până în ultima clipă a trecerii dincolo. Şi va da, fără îndoială, mărturie despre noi şi dincolo.
Dar preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinară, permanentă şi tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în aşa fel încât slăbiciunile noastre omeneşti, greşelile noastre omeneşti, păcatele noastre, să le facă, în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, şi să ne nască din nou. Să ne facă din nou curaţi, aşa cum am fost înainte, prin iertarea pe care ne-o dă după mărturisire, prin Taina Spovedaniei.
Mare lucru este acesta şi mare privilegiu. Eu aş zice că este cel mai mare privilegiu care s-a dat vreodată oamenilor. Acesta ca oamenilor să li se poată şterge trecutul. Gândiţi-vă: de câte ori nu facem noi fapte ireversibile şi iremediabile, condamnabile din punct de vedere moral. Legile civile nu ştiu ce-i aceea iertare. Legile civile pedepsesc orice călcare de lege. Iată că în creştinism există această posibilitate ca pentru greşelile împotriva normelor morale, prin duhovnic, să fii iertat şi să te împaci cu Dumnezeu. Chiar dacă aici pe pământ trebuie să-ţi plăteşti unele fărădelegi, că drept este ca pe unele să le plăteşti dacă le-ai făcut, dar în conştiinţa ta ai posibilitatea să te ştii împăcat cu Dumnezeu, să te ştii iertat de ceea ce ai făcut.
Aşa se întâmplă miracolul extraordinar al naşterii din nou. Fiindcă acesta este sensul naşterii din nou. Aceasta înseamnă om nou. Mântuitorul şi Sfântul Apostol Pavel, teologii şi preoţii în predicile lor vorbesc adesea despre naşterea din nou. Ce este aşadar naşterea din nou? Bineînţeles că nu este aceea pe care o înţelegea Nicodim, unul din învăţaţii Legii vechi, care în întâlnire cu Mântuitorul L-a întrebat: Doamne, cum o să mă pot eu naşte din nou, că doar n-o să pot eu intra din nou în pântecele maicii mele? Ei bine, naşterea din nou este naşterea spirituală prin iertarea păcatelor. Devii realmente om nou prin aceea că ţi s-a şters tot trecutul.
Acest lucru se face prin duhovnic. Duhovnicul are această putere teribilă de a lega şi dezlega. Vă daţi dumneavoastră seama ce înseamnă să dai unui om puterea de a dezlega păcatele, cu convingerea netă şi sigură că odată pronunţată de către el dezlegarea, această pronunţare este luată în considerare de Dumnezeu? Şi că din lista neagră a lui Dumnezeu eşti şters din momentul acela prin cuvintele preotului?
Este aşa, pentru că aşa ne-a spus Dumnezeu că este. Şi noi credem toţi în această misiune iertătoare, extraordinară, teribilă, înnoitoare a preotului prin oficiul lui de duhovnic. Eu spun întotdeauna duhovnicilor: să ştie ce mare răspundere au. Fiindcă este adevărat că Dumnezeu ne iartă; este adevărat că Dumnezeu ia aminte la pocăinţa celui care a greşit. Dar trebuie să existe această pocăinţă. Toate păcatele se iartă, cu o singură condiţie: să fie recunoscute ca păcate. Să fie recunoscute ca păcate şi să fie căinţă pentru ele.
Toate păcatele se iartă. Există o singură excepţie: păcatul împotriva Duhului Sfânt. Aşa ne spune Mântuitorul. E vorba de păcatele care se fac din rea-voinţă, din rea-credinţă, pentru care nu se cere iertare şi care nu sunt recunoscute ca păcate de către cel care le-a săvârşit. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul împotriva evidenţei. Adică toţi văd că peretele acesta e alb, şi totuşi vine unul şi spune că e negru. Acesta e păcat împotriva evidenţei. Acesta nu se poate ierta pentru că vine dintr-o pervertire totală, fundamentală, ontologică, dintr-o pervertire cumplită a sufletului omenesc, aceea de a nu recunoaşte evidenţa. Acesta nu se iartă. Şi acesta, dacă e recunoscut, se iartă, pentru că toate păcatele recunoscute se iartă. De aceea primul lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere duhovnicul în scaunul spovedaniei este acesta: să-l facă pe cel care vine să-şi spună păcatele, să le recunoască. Şi să facă promisiunea că nu le va mai face. După puterea lui, să facă pe loc promisiunea, să vrea atunci să nu le mai facă. Aceasta este condiţia care duce la iertare. De aceea, după fiecare spovedanie, chiar dacă se dă un canon, chiar dacă se dă o amânare de la Sfânta Împărtăşanie, păcatele se iartă. Păcatele mărturisite se iartă. Împăcarea cu Dumnezeu se produce în momentul acela, şi ea depinde de înţelepciunea, de tactul, de cunoaşterea, de priceperea duhovnicului.
Fără îndoială, sunt păcate care necesită o oarecare formă de pocăinţă. De aceea Sf. Părinţi au stabilit canoane, care spun: pentru o greşeală anumită, trebuie să se facă următoarea pocăinţă, oprire de la Împărtăşanie, metanii, etc. I se dă penitentului un oarecare canon şi acesta, în taina sufletului şi a odăii lui, trebuie să facă această pocăinţă, pentru ca să simtă şi în felul acesta iertarea lui Dumnezeu care i-a venit prin preot. Preotul trebuie să ierte, dar trebuie să fie şi cu grijă ca să dea celor cu păcate mai grele o anumită penitenţă de executat. Să nu fie nici prea grea, să sperie, să nu fie nici prea uşoară, încât să creadă credinciosul respectiv că se iartă prea uşor, şi că totul se iartă fără condiţii. Totul se iartă, dar cu condiţia îndreptării şi cu o anumită condiţie a ispăşirii păcatului respectiv.
Iată lucruri pe care trebuie să le ştie duhovnicul.
Dar lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie duhovnicul este acela că trebuie să păstreze secretul spovedaniei. Este o obligaţie esenţială. Duhovnicul care dezvăluie secretul spovedaniei trebuie depus de îndată din treapta preoţiei, ca nedemn de ea. Să ştiţi că aceasta este rânduiala. E foarte aspră dar altfel nu se poate, pentru că îşi pierde încrederea credincioşilor. E o trădare a lor. De aceea sfatul cel dintâi şi cel mai important pe care îl dau eu tuturor duhovnicilor este acesta: păstraţi secretul spovedaniei. Spovedania se face ca în faţa lui Dumnezeu. Preotul nu mai este atunci om ca toţi oamenii. În scaunul spovedaniei el este ca şi Dumnezeu care ascultă mărturisirea omului. El nu are dreptul prin urmare să facă uz de ceea ce au auzit urechile lui. Nu are dreptul să facă uz în faţa nimănui, nici în faţa altui preot, nici în faţa episcopului, decât când are un caz foarte grav pe care nu ştie cum să-l rezolve. Atunci vine la episcop să-i ceară sfat, dar nu-i spune despre cine este vorba. Nu are voie să dezvăluie numele celui în cauză.
Duhovnicul trebuie să primească spovedania numai a aceluia care vine să se spovedească. Aceasta e o altă regulă importantă. Că sunt unii care vin şi-i spovedesc pe alţii. Pe asemenea oameni duhovnicul nu trebuie să-i spovedească. Fiecare îşi spovedeşte păcatele lui, cele pe care le-a făcut el. Şi, odată spuse, păcatele sunt spuse pentru totdeauna. Penitentul nu le mai spune niciodată nimănui. Odată iertate, sunt iertate pentru totdeauna şi nu le mai repetă la altă spovedanie. Iar preotul, odată ce le-a auzit, nu şi le mai aduce aminte. Nu le aminteşte nici măcar celui care i le-a spovedit odată. Acela trebuie să rămână cu convingerea că s-au iertat şi s-au uitat. Să nu rămână cu vreo jenă faţă de preot.
Preotul nu trebuie să-şi schimba atitudinea faţă de cel de la care a auzit spovedania. Acela trebuie să-şi menţină în faţa preotului aceeaşi demnitate pe care a avut-o mai înainte. Să-şi menţină demnitatea şi în faţa lumii. Preotul nu are voie să se prevaleze de ceea ce a auzit la spovedanie, în nici o împrejurare şi sub nici o formă. Fiindcă ceea ce s-a spus la spovedanie e lucru de taină, e lucru de mare încredere în preot şi în Dumnezeu.
Preotul nu-ţi poate fi decât prieten de încredere. El îţi ştie secretele. Dar le ştie ca pe secretele încredinţate lui Dumnezeu, nu lui. De aceea preotul are în mâinile sale inimile credincioşilor săi. De aceea e ascultat. De aceea e iubit. El e cel care îi împacă pe credincioşi cu Dumnezeu.
Cine uită acest lucru despre preot înseamnă că nu ştie ce este un preot. Preotul care uită despre sine acest lucru nu este un adevărat preot. Dar cei care sunt adevăraţi preoţi ţin în mâinile lor sufletele comunităţii ce le-a fost dată în păstorire, mai mult decât oricine altul. Ei ştiu că din mâinile lor se vor cere sufletele ce le-au fost încredinţate. Preotul ideal este acela care se luptă să ajungă în faţa Dreptului Judecător cu întreaga lui turmă. Una pe pământ, una în ceruri!
Mitr. Antonie Plămădeală