Să purtăm în minte, vă rog, acel tribunal, şi să credem că toate se întâmplă acum, că Judecătorul stă în locul Lui şi că toate se arată şi se găsesc în mijloc, pentru că nu doar că trebuie să ne găsim acolo, ci să fim şi arătaţi cu degetul, împreună cu toate câte am făcut.
Fiecare din noi când suntem în grădină, ţarină, pădure, în străinătate, departe de casă, dorim a veni acasă pentru ca să vedem părinţii, fraţii, surorile, soţia, copiii, rudeniile. Aşa şi adevăraţii binecredincioşi creştini doresc a merge, a intra, a sta şi a rămâne în Biserică – Locaşul lui Dumnezeu –, pentru a se învrednici să vadă pe Cerescul lor Tată şi pe rudele lor apropiate: îngerii şi Sfinţii sau prietenii lui Dumnezeu.
La toţi oamenii, viaţa creştină autentică începe cu o asemenea transformare radicală dureroasă, cum este înfăţişată în cartea „Lupta cu păcatul”. Şi este adevărat că cine nu a trăit o asemenea transformare radicală, încă nu a început să trăiască creştineşte? Nu, nu la toţi. Cei ce şi-au păstrat harul botezului în toată puritatea lui, nu încearcă acest seism. Dar şi în cazul lor este vizibil momentul în care încep să trăiască viaţa creştină în mod conştient. Acesta este acel moment când ei încep, în mod conştient, să considere obligatorie pentru ei acea rânduială a vieţii, în care se aflaseră încă din copilărie, datorită îndrumării educatorilor, prin imitaţie sau din obişnuinţă.
Dacă cineva a venit la viaţa monahicească din mare slavă a vieţii, să se păzească pe sine de dracul înaltei cugetări, ca să nu cadă în duhul mândriei şi al nesupunerii şi să se păgubească pe sine. Iubite, nu îţi este ţie aceasta ruşine, dacă eşti întru supunere pentru Domnul, nici dacă lucrezi cu mâinile tale lucrul cel bun. Că această mică strâmtorare şi necaz ce rabzi întru Domnul, ţi se face pricinuitoare de viaţa cea veşnică.
Vă plângeţi de un fenomen smintitor pe care n-are cine să-l împiedice. O oarecare societate a scos noi cărţi de joc cu chipurile sfinţilor, împăraţilor şi eroilor poporului nostru. Sfântul Simeon Izvorâtorul de mir, întemeietorul unei dinastii de împăraţi şi sfinţi; şi craiul Milutin, în faţa vieţii căruia se închina capitala poporului bulgar frate; şi Sfântul Ştefan Decianski, al cărui nume îl rostesc cu frică şi cinstire şi albanezii şi turcii; şi Sfântul Naum, luminătorul slavilor şi făcătorul de minuni – toţi aceştia sunt reprezentaţi pe cărţile de joc, deasupra cărora oamenii vor fuma, vor înjura, se vor certa, vor minţi, se vor bate.
Păstrând mintea la Dumnezeu, este uşor să observi toate legile, regulile şi limitele exterioare, fără să devii robul acestora. Formele exterioare ale vieţii se îmbină, cu uşurinţă, cu conştiinţa duhovnicească. Ordinea aparentă a vieţii rămâne aceeaşi, doar conţinutul este cel ce se transformă.
Este ciudat, dar nu suntem obişnuiţi să fim atenţi la tot ceea ce se petrece în jurul nostru şi în interiorul nostru. Uităm acest lucru. Impresiile vieţii exterioare, materiale, ni se întipăresc atât de puternic, încât uităm de viaţa duhovnicească.
Citim în Psalmii lui David: ”Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ”pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui. Ce influenţă are asupra vieţii conştiinţa, şi, mai ales, ce anume exercită ea, astfel încât să controleze la sânge gândurile şi faptelor tuturor? Ea este un prigonitor continuu al liniştii, un vierme neadormit care sălăşluieşte în minte şi în inimă şi otrăveşte fiecare mişcare şi fiecare acţiune a omului care ar avea drept scop confortul şi liniştea sa.
Vanitatea este o boală duhovnicească, ea pune stăpânire pe acei oameni care şi-au pierdut ori nici nu au agonisit frica de Dumnezeu. În cartea Vieţii scrie: începutul înţelepciunii este frica de Domnul. Înţeleptul însetează a vorbi despre Făcătorul lumii, iar vanitosul a vorbi despre sine însuşi. Prietenul tău nu se ţine decât de aceia care îl laudă şi îl măresc. El însuşi vorbeşte despre sine şi caută să se vorbească numai despre el. Îşi adună fotografiile din ziare – deşi ştie că ziarele dau şi fotografiile criminalilor – şi citeşte oricui scrisorile în care cineva îl laudă.
Sfântul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”.
Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.
Aţi vorbit despre acel nevoitor care, socotindu-se foarte păcătos, şi-a părăsit chilia şi nu s-a mai întors decât după şapte ani. Iertaţi-mi neştiinţa în legătură cu acest subiect şi îngăduiţi-mi următoarea întrebare: Nu credeţi oare că monahii exagerează pedepsindu-se pe sine atât de aspru, când de fapt harul Iui Dumnezeu le stă la îndemână? Dacă cineva cere iertare de la Dumnezeu, Dumnezeu îl iartă degrabă. Tâlharul de pe cruce a dobândit numaidecât iertarea. De ce oare exagerează călugării, precum acel monah care s-a pedepsit pe sine timp de şapte ani?
Citim în paterice că un avvă nu a primit în mănăstire pe un mirean ce venise la el, cu scopul de a vedea dacă acesta doreşte cu adevărat viaţa călugărească. După aceea, când a văzut că acel mirean, fără a se depărta de zidurile mănăstirii, a şezut câteva zile cu răbdare la porţile ei, fără mâncare şi apă, atunci, băgându-l înlăuntru, a început a grăi către dânsul precum urmează:
Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor.
Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. (Troparul Sfântului Ierarh Nicolae)
(Evrei 13: 17-21)
Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, este una dintre cele mai mari personalităţi, pe care Biserica noastră le cinsteşte şi le sărbătoreşte cu mare cuviinţă. Viaţa lui este plină de sfinţenie şi de virtuţi evanghelice. Toată viaţa sa este o „bună-mireasmă a lui Hristos”. S-a arătat cu adevărat „mai-mare” şi „păstor bun”, adică povăţuitor duhovnicesc al ortodocşilor. De aceea şi lectura apostolică care se citeşte este cea care sfătuieşte pe credincioşi să asculte de povăţuitorii lor duhovniceşti, cum a fost şi însuşi Sfântul Nicolae.
Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în fața problemelor vieții, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite și deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.