Acum, fraţilor, prăznuim Buna Vestire, vestea de bucurie – o prăznuim în chip luminat, după cuvântul Bisericii, care pe toţi îi cheamă la veselie, şi cerul, şi pamantul, şi ingerii, şi oamenii, toată faptura văzută şi nevăzută. Binevesteşte, pământule, cântă ea, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu… să se veselească cerurile şi pământul să se bucure… să se bucure făptura toată, şi cu glasuri să cânte. În mijlocul unei asemenea bucurii atotcuprinzătoare, despre ce ar fi mai cuvenit să cugetăm decât chiar despre bucurie?
Cu toţii iubim bucuria, cu toţii căutăm bucurii. Lanţurile necazului ne apasă; întristarea ne strâmtorează pieptul, ne întunecă mintea, ne răneşte sufletul, ne aruncă în neorânduială trupul. Dacă cineva e bogat, ar fi gata să dea toată averea sa, numai să îşi recapete veselia; dacă este celebru, până şi celebritatea cea mai măgulitoare îl apasă, dacă nu are bucurie îndeajuns; dacă se bucură de onoruri, pe toate le dispreţuieşte dacă inima lui se chinuie într-o frângere lipsită de bucurie. Totuşi, fraţilor, cu toate că este atât de firească şi de obştească dorinţa bucuriei, omul se poate bucura şi spre binele, dar şi spre răul său, şi spre laudă, dar şi spre osândă; se poate bucura făcând plăcere lui Dumnezeu, dar se poate bucura şi intristându-L – iar asta ţine de obiectul şi de împrejurările bucuriei noastre. Tocmai de aceea trebuie să ştim cum se face deosebire între o bucurie şi alta, ca să ne bucurăm nu spre osândă, ci spre mântuire. Să învăţăm, deci, această pricepere de la sfânta noastră maică, Biserica, ce se revarsă acum în răpiri de bucurie pentru noi şi de dragul nostru.
Aici, în primul rând, ne dă o lecţie foarte cuprinzătoare împrejurarea vremii. Ce înseamnă faptul că Buna Vestire, care se prăznuieşte în chip luminat, se săvârşeşte aproape întotdeauna în Postul Mare – vreme de plâns şi de tânguire? Oare nu este limpede că prin această rânduială a Sfintei Biserici Dumnezeu ne dă de înţeles că nu trebuie să ştim de nici o bucurie în afara celor pe care ni le descoperă Buna Vestire? Într-adevăr, aşa este. Nu ne putem bucura fără o osebită îngăduinţă dumnezeiască, fără ca El să ne dea voie nemijlocit să ne bucurăm? Pentru că unde suntem noi? Pe pământ – loc al nevoilor şi necazurilor. Raiul desfătării a fost închis prin căderea în păcat, şi celor căzuţi li s-a zis, bărbatului: întru necazuri vei mânca, iar femeii: întru dureri vei naşte (Fac. 3, 16-17). Nu i s-a dat bucurie neamului nostru: el este sub oprelişte în această privinţă. Strămoşul Adam, şezând înaintea raiului, se bătea în piept de necaz, tânguindu-se: şi noi, fiii lui, suntem datori să ne petrecem viaţa în lacrimi şi în durere. Dumnezeu ne-a pedepsit ca să ne întristăm şi să trăim cu necăjita conştiinţă a vinovăţiei noastre: si este, oare, cuviincios să ne dedăm bucuriei şi plăcerilor atunci când simţim asupra noastră mânia lui Dumnezeu? Dacă robul, aflându-se sub pedeapsă, se veseleşte, nu arată oare că nu se teme de domnul său, că îi dispreţuieşte ameninţările, că nu dă doi bani pe pedeapsa lui? Oare nu acelaşi lucru îl vădim faţă de Dumnezeu si noi, cei osândiţi, atunci când ne alcătuim de capul nostru plăceri? Dacă noi înşine îi osândim pe cei care în zilele de doliu se îmbracă în haine de veselie, oare nu cu atât mai mult Dumnezeu? Uitând de pedeapsă, dedându-ne desfătărilor, nu doar că ne lipsim de orice milostivire şi împreună-pătimire, ci ne atragem şi mai mare pedeapsă pentru samavolnicie şi pentru neluarea aminte la rânduielile dumnezeieşti.
Dar îndată ce Dumnezeu Însuşi ne descoperă şi ne dăruieşte vreo bucurie, atunci bucuria cu pricina este binecuvântată chiar în acest loc al surghiunului, şi trebuie să spunem că este singura binecuvântată, pentru că de vreme ce Dumnezeu a pus asupra noastră necazul şi întristarea, El este singurul care poate să le înlăture sau, cel puţin să le îndulcească trimiţând bucurie şi mângâiere. Binecuvântarea lui Dumnezeu dezleagă toate – şi atunci nu mai este lucru vinovat dacă se bucură cineva, ci dacă nu se bucură, şi cu atât mai mult dacă nu e în stare să se bucure sau chiar nu ştie de bucurie. O asemenea bucurie este socotită chiar merit, pentru că presupune îndulcire de rânduială dumnezeiască, presupune că omul este gata să ia parte la ea cu lucrul. Aşadar omul care se teme de Dumnezeu nu-şi va îngădui nicidecum să dea întristrarea pe bucurie, să se dezbrace singur de straiul tânguirii, care a fost pus pe toţi. Într-adevăr, el mai mult se tânguie, iar dacă se bucură, o face doar cu bucuria pe care Însuşi Dumnezeu a îngăduit-o.
O asemenea bucurie îngăduită de Dumnezeu există deja. Ne-a adus-o acum Arhanghelul Gavriil nouă, surghiuniţilor, din cer, din partea lui Dumnezeu. El a stătut înaintea Preabinecuvântatei Fecioare Maria şi a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! (Lc. 1, 28). Şi iată că celor ce şedeau pe tărâmul şi în umbra morţii le răsare pentru prima dată rază de bucurie, iată că în valea cea întunecată a plângerii se aude pentru prima dată cuvântul: „Bucură-te!”. Deci să luăm aminte! Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Pamântul văduv este logodit iar cu Cerul. Ne-am depărtat de Dumnezeu, însă Dumnezeu nu ne-a părăsit. Însuşi vine, căutându-ne pe noi, cei rătăciţi, ne ia pe umerii Săi şi ne duce la Sine. Nu degrab vine, căci vrea să pună la încercare răbdarea şi să stârnească setea de ajutor; iar între timp să pregătească, să curăţească şi să arate sălaşul pe care Şi l-a ales: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Binecuvântată eşti tu între femei.
Femeia se înfăţişează din partea neamului nostru ca o începătură a binecuvântării, care prin femeie a fost pierdută. Preacurata Fecioară află harul de care ne-a lipsit strămoaşa Eva.
Ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece, şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele Lui „Iisus” (Lc. 1, 30-31).
De la picioare până la cap nu era în noi loc întreg, şi nu era a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături (Is. 1,6): vine Iisus, Tămăduitorul tuturor bolilor noastre, atât sufleteşti, cât şi trupeşti; vine nu Sol, nici Înger, ci Însuşi Domnul întrupat.
Acesta va fi mare, şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema, şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Lc. 1, 32-33).
Dumnezeu – Impăratul nostru – ne-a lăsat, dându-ne libertate, o parte a nemărginitei Sale stăpâniri asupra noastră, pentru ca aducându-ne Lui jertfă de bunăvoie să Îi slujim în chipul cel mai desăvârşit; noi însă ne-am făcut tulburi şi am prefăcut darul libertăţii în pricină de samavolnicie; am fugit din Împărăţia lui Dumnezeu, şi încotro? Ca să ajungem robi în primul rând la stăpânitorul acestui veac, prin el – păcatului, iar prin păcat – morţii şi iadului. Vine, în cele din urmă, Domnul, Cel atotputernic, ca să îl lege pe cel tare (v. Mt. 12, 29), să-l dea jos de pe tron (v. Lc. 10, 18), să-l arunce afară (v. In 12, 31) şi să-l închidă în adânc (v. Apoc. 20, 3), iar nouă să ne dea înapoi libertatea în adevărata slujire adusă lui Dumnezeu, să refacă stăpânirea dumnezeiască, să ridice în noi şi prin noi Împărăţia Sa harică.
Şi iată-ne, fraţilor, bucuria binecuvântată de Dumnezeu! Bucurati-vă, fiindcă s-a întocmit Împărăţia lui Dumnezeu! Domnul însuşi a venit în lume, a săvârşit lucrarea răscumpărării noastre, a întemeiat Sfânta Biserică şi în ea îi mântuieşte pe cei ce vin prin El la Dumnezeu. Ca atare, aceasta este singura bucurie cu care trebuie să ne bucurăm – să ne bucurăm de parcă celelalte bucurii nici nu ar exista pentru noi, de parcă nici nu le-am băga de seamă, de parcă nici măcar nu le-am numi „bucurii”. Atunci când prin bunăvoinţa împăratului i se vesteşte celui surghiunit că poate să se întoarcă în patrie, el are în inimă doar bucuria aceasta; căpătând libertate, cel închis în temniţă se gândeşte numai la ea; însănătoşindu-se, bolnavul e înghiţit cu totul, ca să zic aşa, de simţămintele bucuroase pe care i le dă sănătatea. Aşa trebuie să facem şi noi: să ne bucurăm doar de aceea că Dumnezeu, Împăratul nostru… a lucrat mântuire în mijlocul pământului (Ps. 73, 13), să simţim din plin această bucurie şi apoi s-o mărturisim în auzul tuturor prin propovăduire înaltă. Dacă ne întreabă cineva: „Care este la voi cea dintâi bucurie?“, îi vom răspunde: „Aceea că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a venit pe pământ”. „Care e cea de-a doua?” „Aceea că ne-a izbăvit pe noi de toate bolile, atât sufleteşti, cât şi trupeşti”. „Care e cea de-a treia?” „Aceea că i-a doborât pe vrăjmaşii noştri – diavolul, moartea, iadul”. „Care e cea de-a patra?” „Aceea că a întemeiat pe pământ împărăţia Sa – Sfânta Biserică, cea una, prin care aducându-i la Sine pe oameni, îi umple cu prisosinţă de binecuvântări de tot felul în cele cereşti, întru Hristos (Efes. 1,3).
După ce am înşirat astfel, fraţilor, toate bunătăţile aduse pe pământ de către Fiul lui Dumnezeu, nu vom mai aştepta până se va putea aminti, în cele din urmă, şi de celelalte bucurii, cele pământeşti, până şi de cele care sunt socotite nevinovate: poate că pentru ele va rămâne abia locul o mie, şi asta cu mari îngrădiri. Aşadar, fraţilor, Sfânta Biserică, întocmită de Domnul nostru Iisus Hristos, este cetate pe munte, care nu poate să se ascundă: toate celelalte sunt nimicnice în faţa ei. Aduceti-vă aminte că toată istoria neamului omenesc este mărginită de două minunate hotare: la început raiul pământesc, cel de scurtă vreme, iar după sfârşitul veacurilor – raiul ceresc şi iadul nesfârşit; între acestea se cuprinde un şir necontenit de schimbări, ce poartă un singur inscris: plângere, şi jale, şi vai (Iez. 2, 10). În acest tărâm al întunericului, un singur lucru este aducător de bucurie, luminos, minunat, şi anume lucrurile mântuirii săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos: Împărăţia Lui Sfântă, Sfânta Biserică, cum a văzut deja Prorocul Isaia din trecutul îndepărtat în viitorul cel tăinuit: şi va fi, zice, în zilele cele de apoi, arătat muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor (Is. 2, 2), casă plină cu prisosinţă de lumină şi fericire.
Lipeşte-te, deci, creştine, cu toată luarea-aminte de acest munte şi de această casă minunată, şi să rămâi acolo cu gândul şi cu inima fără a mai pleca! Aflându-se în robia babilonienilor, Daniil şi-a pus lege să se întoarcă mai des spre Ierusalim şi să se închine templului de acolo, singurului adevărat. Urmează şi tu acestei sfinte fapte. Când te scoli, aminteşte-ţi că există Biserica lui Dumnezeu pe pământ, închină-te lăuntric şi bucură-te de mila lui Dumnezeu ce ni s-a arătat în ea. Când mergi spre somn, aminteşte-ţi că există Biserica lui Dumnezeu, care face ca tu să te culci, să adormi şi să te scoli neprimejduit. Şi între lucrurile tale obişnuite adu-ţi aminte mai des de lucrurile cele minunate ale iconomiei lui Dumnezeu din Sfânta Lui Biserică, de la care iese binecuvântare pentru tot lucrul bun. Dacă într-un oraş se înalţă un monument, la început oamenii vorbesc numai despre el şi se gândesc numai la el acasă şi afară, la treabă şi în timpul liber: atenţia tuturor este îndreptată numai spre el. Dar ceea ce în privinţa monumentului se face la început, noi trebuie să facem necontenit în privinţa Sfintei Biserici: să luăm totdeauna aminte, în minte şi în inimă, la faptul că există pe acest pământ casa mântuirii, să ne bucurăm cu precădere de acest lucru şi să dăm mulţumită lui Dumnezeu, Care a ridicat în neamul nostru acest minunat monument.
Această bucurie a noastră, fraţilor, nu este însă deplină şi nici măcar sinceră dacă nu ne-o vom însuşi, dacă nu vom face din bucuria de obşte şi bucurie a noastră aparte. Nu îl socotim fericit pe cel care doar îşi închipuie un ospăţ împărătesc, ci pe cel ce se învredniceşte să ia parte la el şi să se îndulcească de el; nu îl fericim pe acel bolnav care doar vede cum unul, al doilea, al treilea, capătă vindecare, iar el rămâne tot bolnav, nici pe cel ce vede cum mulţi sunt primiţi cu milostivire în graţiile împăratului, iar el rămâne dispreţuit şi nebăgat în seamă. Ce mângâiere este doar să priveşti şi să admiri minunata lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu în neamul nostru, fără să iei parte la roadele ei? Sfânta Biserică nu a fost ridicată pe pământ pentru a fi obiect de curiozitate deşartă, ci pentru ca noi toţi să intrăm în ea, să ne facem părtaşi bunătăţilor ei şi bine să cuvântăm pe Dumnezeu. Şi sfântul proroc, care a văzut înălţarea muntelui şi a casei lui Dumnezeu pe vârful acestuia, a văzut totodată şi că toate popoarele strigau într-un glas: Veniţi, şi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui Iacov, şi ne va spune nouă calea Sa, şi vom merge pe dânsa (Is. 2, 3).
Amintiţi-vă pilda celor chemaţi la nuntă! Faptul că ei ştiau de nuntă şi chiar fuseseră poftiţi nu le-a fost de nici un ajutor: era nevoie să ia parte, dar ei n-au vrut; de aceea au şi fost trecuţi cu vederea, ca nişte netrebnici. Mare bun este faptul că Biserica lui Dumnezeu ne adumbreşte ca un cort, că ea există în neamul nostru şi-i face fericiţi pe cei ce intră în ea: să nu uităm, deci, că acest bun poate rămâne aici numai prin noi, numai atunci când fiecare în parte va lua parte în chip viu la bunul acesta. Refuzând să luăm parte la el, prin însuşi acest fapt îl micşorăm cumva în neamul nostru şi, prin urmare, de la simpla nepăsare ajungem la stricarea bunului obştesc, iar aşa ceva face doar răutatea.
Vedeţi acum ce mai trebuie pentru ca bucuria noastră să fie deplină? Trebuie ca fiecare din noi să aibă împărtăşire vie cu trupul Bisericii lui Hristos, ca să primim în noi înşine toate bunătăţile cuprinse în ea. Nici Arhanghelul nu s-a mărginit doar să vestească despre împăratul şi împărăţia ce aveau să se nască, ci n-a contenit cu binevestirea până ce n-a rostit: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri şi n-a auzit: Iată roaba Domnului! (Lc. 1, 35, 38) Aici se arată cum Cuvântul trup S-a făcut, şi totodată este ascunsă pentru noi o povăţuire: cum să împlinim ceea ce lipseşte pentru ca bucuria noastră să fie desăvârşită. Adică, după cum Fiul lui Dumnezeu intră în împărtăşire cu firea noastră, pe care mai târziu El a numit-o „templu”, şi noi trebuie să intrăm în Biserică, trupul Lui.
Când Preabinecuvântata Fecioară Maria l-a întrebat pe Arhanghel: Cum va fi aceasta?, cum va întocmi Dumnezeu trup în ea, Arhanghelul a răspuns: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Numai Duhul Sfânt ne poate aduce in Împărtăşire vie cu împărăţia lui Hristos, care stă nu în cuvânt, ci în putere, adica în puterea Duhului. Atrage Duhul, ca să fii pus, ca o piatră vie (I Petr. 2, 5), undeva în clădirea duhovnicească a templului Bisericii lui Hristos; fă-te locuinţă a Duhului, ca Duhul să te cuprindă în locuinţa lui Dumnezeu, care este Biserica.
Iar pentru asta apropie-te de vasele harului — Sfintele Taine – şi bea din ele apă vie până ce ţi se va potoli setea – atâta doar că trebuie să deschizi gura dăruindu-te desăvârşit lui Dumnezeu. Şi în Preabinecuvântata Fecioară Duhul Sfânt nu a început să lucreze pentru a-L face părtaş trupului pe Dumnezeu Cuvântul înainte ca ea să se dăruiască pe de-a-ntregul atotlucrării lui prin cuvintele: Iată roaba Domnului! (Lc. 1, 38) Pune-te pe tine însuţi în mana lui Dumnezeu: atunci, într-o tăcere adâncă a mişcărilor fireşti ale duhului şi trupului tău, se întipăreşte în tine graiul Duhului, care aduce în împărtăşire de taină cu Sfânta Biserică, iar prin ea cu Însuşi Domnul şi Mântuitorul. Tocmai atunci se va bucura inima ta cu bucurie negrăită, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu… este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Şi iată al doilea obiect al bucuriei adevărate – dacă am cunoscut deja mila harică Dumnezeu faţă de noi, dacă am fost primiţi în sânul Sfintei Biserici, dacă am intrat în împărtăşire cu poporul lui Dumnezeu, dacă suntem înscrişi în rândul fiilor Împărăţiei şi dacă umblăm printre bunătăţile şi făgăduinţele ei.
Aceste două bucurii anume – adică faptul că există pe pământ Sfânta Biserică si că noi înşine facem parte dintre mădularele vii ale Bisericii celei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti – trebuie să ne stăpânească în toată vremea vieţii noastre, înlăturându-le pe toate celelalte, pentru care nu trebuie să avem, prin urmare, nici timp, nici inimă.
Aşa de simplu şi de firesc este, s-ar părea, să băgăm de seamă aceste obiecte ale bucuriei şi să ne bucurăm de ele, dar dacă ne întoarcem către noi înşine însă, nu vedem întâmplându-se aşa ceva. Adevărata noastră bucurie – şi, prin urmare, orice bucurie – este pierdută. Ce-i drept, după ce am pierdut bucuria adevărată, ne-am născocit acum o mulţime de bucurii străine – însă ce bucurii sunt astea? Aproape că nici nu mai e nevoie să vorbim despre cât suntem de amăgiţi în această privinţă, nici să dăm în vileag rătăcirea: oricine dintre noi ştie lucrul acesta din experienţă. Daţi-i flămândului o piatră în loc de pâine: îndată îşi va da seama că nu e pâine. Şi noi am făcut cunoştinţă cu toate „bunătăţile” pe care ni le-am născocit şi ştim că ele nu aduc bucurie: nu aduce bucurie bogăţia, nu aduce bucurie celebritatea, nu aduce bucurie nici una dintre desfătările simţurilor – nici ale gustului, nici ale mirosului, nici ale pipăitului, nici ale auzului, nici ale văzului – şi mei măcar cele cunoscute sub numele de „plăceri elevate”. Pustiul din suflet, tulburarea şi istovirea din inimă arată limpede că în ele se ascund amăgirea şi înşelarea.
Dar ce să fie cu această nefericită moleşeală ce ne-a cuprins? Ne dăm seama limpede că suntem amăgiţi, dar nu găsim putere să renunţăm la viaţa dusă în amăgire: de aceea alergăm şi prin faptă, şi prin cuvânt după desfătări mincinoase, deşi avem încredinţarea că ele sunt pentru noi zdrobire a duhului, şi uneori chiar aflându-ne în starea de zdrobire a duhului. Nu gustăm desfătările mincinoase, de cele adevărate ne depărtăm, şi astfel stăm undeva la un mijloc tulbure fără de bucurie; ne învârtim şi acţionăm parcă la insuflarea cuiva, ca nişte unelte; ne plângem unul altuia de un asemenea mod de viaţă, dar tot rămânem în el ca şi înainte. O, Doamne! Când ne vom izbăvi, în cele din urmă, de această orbire? Solomon s-a dedat desfătărilor mincinoase în timp ce purta în sine izvorul adevăratelor desfătări – înţelepciunea dăruită de Dumnezeu; după ce a cunoscut însă prin cercare că totul este pe pământ numai zdrobire a duhului, îndată a lăsat toate şi s-a întors la adevăr. Ne îngăduim, fraţilor, să credem şi despre noi înşine că orbirea noastră este doar în parte, numai pentru o vreme. Domnul, Cel milostiv, nu ne va lăsa să rămânem pentru totdeauna în acest fum, în acest abur şi în această beţie a simţurilor. Va da Dumnezeu să ne deşteptăm, şi iarăşi vom cunoaşte şi vom mărturisi bucuria adevărată, şi atunci bucuria noastră deja nu o va mai lua nimeni de la noi (v. In 16, 22). Numai că, fraţilor, să adeverim până la o vreme această nădejde măcar cu o singură faptă văzută a cucerniciei: să privim cu evlavie la Sfânta noastră Biserică, să ţinem cinstit rânduielile ei, să umblăm neabătut întru hotărârile ei. Atunci, Dumnezeu, Care nu uită lucrurile şi ostenelile dragostei (v. Evr. 6, 10), ne va milui chiar şi pentru acest singur lucru, şi prin lucrarea Duhului Său ne va muta de la cele dinafară la cele lăuntrice.
Cugetarea deşartă, cea fărădelege şi împotrivitoare de Dumnezeu, n-are decât să îşi născocească o slujire proprie, fără Biserică şi fără cinul ei cel cu bun chip întru sfinte posturi, întru praznice, întru slujbe. Să rămânem mai bine în smerita parte a oamenilor credincioşi Bisericii, fără a desfiinţa rânduielile ei şi fără filosofări păgâneşti: atunci tot vom rămâne, măcar cu o parte, de partea adevărului, vom fi cuprinşi înlăuntrul mrejei apostoleşti. Şi chiar de suntem netrebnici, poate că Dumnezeu va zice în cele din urmă şi despre noi: junghie şi mănâncă (Fapte 10, 13). Întru această aşteptare, să ne rugăm mai des Preabinecuvântatei, care e Bucuria noastră, să ne cerceteze şi să pună cele bune în inimile noastre, după cum şi ei, celei dintâi, i-a fost adusă Buna Vestire de la Tronul lui Dumnezeu. Amin!
Sfântul Teofan Zăvorâtul