I. Plîngerea deasupra Epitafului
Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfâşiat de sus şi până jos catapeteasma templului, care despărţea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfânta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.
Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: “Săvârşitu-s-a”.
Ce s-a săvârşit? S-a săvârşit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, s-au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ.
El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvârşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9).
Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o dată cu acel cuvânt ce a cutremurat întreaga lume: “Săvârşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sânge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adâncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plânge cu amar.
Iată, şi acum stă înaintea noastră, închipuit pe Sfîntul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, şi noi plângere pentru El – plângere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărându-ne cu Preacuratul Său Sânge. Neajunsa înălţime a dragostei dumnezeieşti ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii – fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).
Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti – şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).
Domnul a luat cel dintâi Crucea – cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecându-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de când în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos.
Cruci, cruci… Şi mai departe, cât cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în şir nesfîrşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pămînteşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cîndva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.
Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanţurilor şi a crucilor de fier, merg monahii şi monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea şi cu Sfîntul Potir în mîini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni şi blînzi ai lui Dumnezeu, robii supuşi ai lui Hristos, urmînd îndrumătorilor duhovniceşti, păstorilor şi dascălilor Bisericii. Merg la nesfîrşit… Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvîntul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33).Merge, purtînd crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos.
Merg femeile curate, neprihănite, ducîndu-şi de mînuţe pruncii, cărora Domnul le-a deschis intrarea în împărăţia Cerurilor.
Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui rîu nesfîrşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliştea Trupului neînsufleţit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, Care atît de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.
II. Lecţii ale dragostei de Hristos
Iată că am venit din nou să ascultăm despre pătimirile Domnul Iisus Hristos – şi acest lucru are o foarte mare însemnătate.
Ceea ce auzim şi vedem are o adîncă înrîurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremurăm, ne înspăimîntăm. Suntem martori ai unor fapte bune, curate şi înalte – inima noastră e mişcată şi ne spunem în gîndul nostru: “Aşa ar trebui să mă port şi eu!”
Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricît de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gîndim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorît din ceruri pe pămînt pentru a mîntui neamul omenesc, a Celui Care era blînd şi liniştit, Care trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc – de dragoste nepămîntească, de dragoste cum pămîntul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sîngele Lui curge pe Cruce…
Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adîncă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blîndeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide tîlharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale mîini către noi toţi, păcătoşii, însetînd de mîntuirea noastră.
Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?
Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă. În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.
Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decît orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?
Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atît de groaznice şi greu de îndurat încît a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?
Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea: “De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dînsul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.
Să mai primim şi sfînta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfînta-I Maică, a Cărei inimă a fost, cînd stătea lîngă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfîntului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adînc decît orice strigăte, vaiete şi tînguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătînd cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primit-o pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pînă la moartea ei (In. 19, 26-27).
Iată însă că a venit sfîrşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpînirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mîinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfîntul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămîntul s-a cutremurat, şi stîncile s-au despicat.
Sutaşul însărcinat cu împlinirea osîndei la moarte, pe numele său Longhin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzînd toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărîmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atît de mult încît a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfîrşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos – cărturarii, arhiereii şi fariseii – n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.
O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!
O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi cîtuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mîntuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.
Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pînă la sfîrşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu. Ajută-ne să scăpăm de stăpînirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mîntuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. Amin.
Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Editura Sophia, Bucuresti