Voi vorbi despre Părinţii Bisericii. Când facem apel la cuvântul Părinţilor, nu înseamnă că recurgem la oameni din vechime sau la o instituţie anume sau la idei învechite, asa cum ar fi tentaţi unii să afirme. Părinţii Bisericii au trăit în chip adevărat. Acest lucru este o realitate. Nu recurgem la sfinţi contemporani – doar foarte rar – pentru că, după cuvântul „pe nimeni să nu-l fericeşti mai înainte de sfârşitul lui”, este încă, într-o mică măsură, incert, în vreme ce pentru Părinţii Bisericii este dovedit faptul că au trăit adevărat. Dacă nu am accepta această realitate, a felului în care au trăit Părinţii, atunci piere şi Biserica, pier toate. Aşa stau lucrurile. Cu alte cuvinte, dacă Apostolii nu au trăit adevărat şi urmaşii acestora şi Părinţii Bisericii, de la cei din vechime până la cei din vremurile noastre, nu au trăit adevărat şi nu au exprimat în mod autentic duhul Bisericii, atunci nu există nici Biserică, nici creştinism, nici nu mai are rost să ne ostenim.
Pentru Părinţii Bisericii era de neînţeles ceea ce noi facem cu multă uşurinţă în zilele noastre. Adică, fără a avea experienţă duhovnicească – nu doar să avem experienţă de viaţă, nu doar să creştem şi să ajungem la o vârstă matură – fără a avea experienţa unor trăiri duhovniceşti, fără să fi văzut lumina lui Dumnezeu, fără să fi fost luminaţi, fără să ne fi curăţit de patimi, fără să ne fi sfinţit, ne asumăm sprijinirea duhovnicească a altora. Aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul, mai întâi te vei lumina şi apoi îi vei lumina pe alţii. Mai întâi te vei sfinţi şi apoi îi vei ajuta pe alţii să se sfinţească. Mai întâi te vei curăţi pe tine însuţi şi apoi te vei îngriji de curăţirea de patimi a altora [„ Trebuie mai întâi să te curăţeşti si apoi să-i curăţeşti [pe alţii]; să te înţelepţești şi aşa să[-i] înţelepţeşti [pe alţii]… să te sfinţeşti şi să sfinţeşti” (Sfântul Grigorie Teologul, Opere, Ed. „Grigorie Palama”, voi. 1, Tesalonic 1975, p. 164).].
Pentru Părinţi era de neconceput ca cineva să înceapă o misiune duhovnicească, să-i ajute pe ceilalţi să se curăţească şi să se sfinţească, doar pentru că vrea sau doar pentru că s-a gândit, pentru că are dispoziţie să facă acest lucru. Pentru noi, am putea spune, este de neconceput faptul contrar, acela de a nu ne asuma misiunea duhovnicească. E de ajuns, de pildă, ca cineva să fie student, să fie un copil bun, să fie bine intenţionat, ca să poată începe să îndrume alte suflete, să catehizeze, să conducă mai multe grupe şi să meargă în excursii în scop catehetic. Cu atât mai mult sunt întrunite condiţiile de îndrumare a altora dacă are o diplomă. Diplomă de învăţător, de profesor, de medic şi mai ales diplomă de teolog. Pentru noi este firesc ca un astfel de om să facă misiune. Se consideră că este capabil, că este foarte specializat. Pentru Părinţi însă, acest lucru este de neconceput, chiar dacă nouă ni se pare straniu.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, Despre patimi şi rugăciunea minţii, Editura Bizantină, 2017