Lumina lui Hristos luminează tuturor. De aceea – vrea să ne zică iarăşi Sfânta Biserică –, toţi şi fiecare trebuie să umble în lumină şi să facă lucrurile luminii! Bietul păgân putea cel puţin să spună că el n-a ştiut cum trebuie să se poarte în lumea aceasta, pentru că n-a avut în mâini Sfânta Evanghelie; creştinul, însă, e fără răspuns.
Mi s-a întâmplat să întâlnesc şi să aud vorbind oameni, care se refereau perfid, cu o bucurie răutăcioasă la nişte „pete” din viaţa şi activitatea unor oameni de seamă şi chiar sfinţi şi care, pentru acele „pete” reale sau închipuite, defăimau toată viaţa acelor persoane, zicând de ele că ar fi fost făţarnice sau chiar că s-ar fi lepădat de Dumnezeu.
Numele pe care îl scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scrijeleşti în anii lui de gingăşie, vei citi în cei care vor urma. (Sfântul Paisie Aghioritul)
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace…“
„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui Dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ție!” (Troparul Nașterii Domnului)
”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi
pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”
(Luca 2, 14)
Preasfințiți arhipăstori,
Preacucernici preoți şi diaconi,
Preacuvioși monahi şi monahii,
Iubiți întru Hristos Domnul frați şi surori,
La slăvitul şi luminatul praznic al Nașterii Pruncului dumnezeiesc, vă adresez tuturor părintești felicitări şi arhierești binecuvântări!
„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie.” (Troparul Naşterii Domnului, glasul al 4-lea)
Iarăși vine Crăciunul, iubiții mei. Cu adevărat S-a născut Hristos și S-a arătat în mijlocul oamenilor. Un imn de la înainte-prăznuire zice că Născătoarea de Dumnezeu a fost cuprinsă de uimire atunci când L-a născut pe Fiul ei, de aceea s-a plecat și s-a închinat ca o roabă Împăratului împăraților și L-a întrebat: „Cum Te-ai semănat în pântecele meu?”. Și fiindcă nu a primit nici un răspuns, s-a închinat din nou Pruncului Iisus, întrucât știa că este Dumnezeu, Singurul care a putut aduce din Cer firii omenești darul unic al dumnezeirii.
„Să nu caute nimeni ale sale, ci fiecare şi ale altuia” (Filipeni 2, 4). „Ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine spre zidire” (Romani 15, 2).
Ne-au povestit nouă, aşadar, unii dintre cei vechi din Ierusalim că, înaintea lui Zaharia (Patriarhul Zaharia al Ierusalimului (609-614), cel între sfinţi, care a fost patriarh înaintea cuviosului Modest, Sfânta Liturghie din Biserica Sfintei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, în fiecare Duminică era mai lungă. Dar într-o zi vede în vis preacuviosul Zaharia, cel pomenit mai înainte, un loc, ca un fel de nartex, un palat nepovestit, întru care era Împăratul întru cele de taină.
Prin îndepărtarea de lume şi eliberarea de toate întâlnirile simţite, care atrag mintea şi gândirea, toată lucrarea duhovnicească devine mai vie, mai dulce, pentru că mintea, eliberându-se de toate pricinile de împrăştiere, începe să se concentreze în sine şi, prin aceasta, începe a simţi prezenţa lui Dumnezeu; frica şi iubirea evlavioasă devin mai sensibile şi simţitoare şi simţurile omului lăuntric înalt devin mai ascultătoare, adică mintea.
Ești dator să încerci și să discerni și numai atunci să te încrezi, căci lucrările harului sunt evidente, iar pe acestea păcatul, chiar dacă ia chipul binelui, nu le poate da. Căci știe satana să se prefacă și în înger de lumină, adică pentru a înșela. Dar chiar dacă ar aduce năluciri, prefăcându-se în vederi strălucitoare și vrând să amăgească sufletul, o lucrare bună să dea nu poate, fapt prin care se recunoaște ca fiind înșelare.
Chiar dacă nu am avut onoarea să vă cunosc personal, am auzit multe de la bieţii dumneavoastră consăteni despre cât de exemplară era viaţa familiei din care faceţi parte câtă vreme trăia tatăl dumneavoastră, şi ce duşmănie îngrozitoare vă desparte acum, încât mă văd nevoit să vă scriu, implorându-vă să vă veniţi în fire. Sunteţi fraţi! Încetaţi certurile, insultele şi acuzaţiile reciproce fără sfârşit! Nu daţi vrăjmaşului vostru această bucurie, căci el nu iubeşte nimic mai mult ca tulburarea păcii în familie.
După dumnezeiasca Euharistie dă laudă şi mulţumeşte drept Domnului, fiindcă te-a învrednicit să te faci părtaş Trupului şi Sângelui Lui. Petrece ziua prin fapte vrednice de ea şi să ai această zi ca un model şi ca un reper pentru tot restul zilelor tale. Să nu rabzi ca restul zilei să întristezi pe îngerul tău, păzitorul sufletului şi trupului tău, întorcându-te la relele tale dintâi, ca porcul scăldat la noroiul mocirlei lui, sau precum câinele care se întoarce la vărsătura lui, fiindcă grea va fi întoarcerea ta. Să nu cumva să zici că iarăşi mă voi pocăi şi iarăşi mă voi curăţa, fiindcă nu atârnă exclusiv de voinţa ta pocăinţa şi mântuirea, ci şi de voinţa lui Dumnezeu.
Pericolul cel mai mare, adus de grijile neîntrerupte, este uitarea de Dumnezeu şi neglijarea vieţii duhovniceşti. Socotesc că avem experienţa necesară. Ar fi foarte înspăimântător să ajungem până la răcirea cu desăvârşire a zelului dumnezeiesc, aşa cum ne temem. Acesta, în tot cazul, nu este provocat de grijile lumeşti, ci de trândăveala noastră. Noi ne lăsăm pe noi înşine „să ne înnoroim”, şi cu gândurile, şi cu sentimentele, şi cu voinţa, şi cu grijile lumeşti.
Cât de ciudat e alcătuită lumea aceasta!
Cel ce-și apropie suferința altuia, cel ce pornește la drum pentru îmbucurarea fratelui, cel ce se roagă pentru frumusețea lumii noastre, acela e supus tuturor încercărilor.
Uneori cu încrâncenare, alteori cu blândețe resemnată, el trebuie să dea plata dăruirii propriei sale ființe.
Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă desfătez înăuntrul meu. Deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei.
Când a fost chemat de către Mântuitorul, orbul din Ierihon şi-a lăsat mai întâi haina în locul în care şedea (cf. Marcu 10, 50). Aparent, un amănunt fără mare importanţă. Semnificaţia gestului este însă profundă. În acele vremuri, orice persoană cu handicap care trăia din mila publică purta, ca semn distinctiv, o anume „haină”. Ea atrăgea privirile trecătorilor şi spunea totul despre condiţia celui ce o avea. În momentul în care Bartimeu a auzit că este chemat de Domnul, a lepădat haina, arătând prin aceasta că renunţă la statutul de cerşetor înainte chiar de a primi vindecarea. Şi imediat ce i s-a redat vederea, el „a urmat lui Iisus pe cale” (cf. Marcu 10, 52). Iată o situaţie în care vindecarea vine pe un teren pregătit. Gestul lepădării de vechea condiţie este anterior sau cumva simultan intervenţiei lui Dumnezeu.