Apostolul scrie: „Ştim […] că lumea zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 19). „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2, 16-17).
Poate cineva dintre cei necredincioşi, iubitor de ceartă fiind, ne-ar contrazice, zicând că şi noi în biserici, închinându-ne la icoane, putem fi socotiţi că venim la idoli neînsufleţiţi. Să nu fie să facem noi una ca aceasta! Căci acestea este credinţa creştinilor: Dumnezeul nostru nemincinos lucrează puterile, căci noi nu venim la nişte chipuri pictate, ci, având în minte prototipul zugrăvit, văzând nevăzutul prin zugrăvirea văzută, Îl slăvim ca fiind prezent. Dar nu credem ca unui Dumnezeu Care nu este, ci ca Unuia Care este cu adevărat.
Nevrednice sunt de Dumnezeu faptele bune cele după firea omenească, ce vin din firea noastră căzută, în care binele este amestecat cu răul, în care binele în cea mai mare parte de-abia se bagă de seamă din pricina mulţimii răului.
Pricina a tot răul este slava deşartă şi pofta. Cel ce nu le-a urât nu va birui patimile.
Păcatele vechi vatămă amarnic, chiar şi prin amintire. Drept aceea, vrăjmaşul se străduieşte în tot chipul să ni le înnoiască în amintire, chiar şi sub cuvântul mărturisirii sau al bănuielii că nu te-ai mărturisit deplin – că atunci şi mintea luminată şi care urăşte patimile se întunecă lesne.
Părintele Ioan deseori cerceta familia negustorului C. din Petersburg. În casa unde locuia negustorul mai stăteau trei studenți tineri care adesea luau în bătaie de joc popularitatea de care se bucura Părintele Ioan. Odată, s-au gândit să-l păcălească pe Părintele Ioan și să-și bată joc de puterea tămăduitoare a rugăciunilor sale.
Hristos S-a născut în ziua şi anul stabilite mai înainte. El a murit, a înviat pentru mântuirea şi pentru viaţa veşnică a omului. De aceea, sărbătorile creştine sunt percepute ca evenimente care se repetă ciclic. Iată de ce Biserica cântă: „Hristos se naşte – slăviţi-L, Hristos din ceruri – întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ – înălţaţi-vă” şi „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, şi pământul peştera Celui neapropiat aduce”.
Să acceptăm starea noastră
În cazul sentimentelor de inferioritate, problema nu este ce acceptă şi ce nu acceptă ceilalţi; problema este ca noi să înţelegem despre ce este vorba şi să acceptăm starea în care ne aflăm noi.
Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă.” (Ps. 46, 5)
După ce am prăznuit Pătimirea lui Hristos, am petrecut patruzeci de zile în compania ucenicilor, bucurându-ne de prezenţa Domnului celui înviat. Am participat la multe evenimente în acest ciclu liturgic, începând cu intrarea lui Hristos în Ierusalim, unde I s-a făcut o primire publică plină de fast. Apoi a venit trădarea Lui, sau mai degrabă dăruirea Lui de Sine, şi Pătimirea Sa, când a fost părăsit de ucenici, care au şi tăgăduit că L-ar cunoaşte.
a) Profesia lui Hristos: Mântuitor
Fiecare dintre noi îşi are meseria lui, profesia lui, cu care se ocupă. Unul este învăţător, altul artist, altul medic, altul farmacist etc. Şi Hristos a avut profesie: Mântuitor. Iată, Eu stau la uşă şi bat (Apocalipsa 3, 20).
În orice timp istoric, au fost, sunt şi vor fi oameni care se deosebesc de ceilalţi prin înalta lor cugetare, doresc ceva mai mult, simt că trebuie să mai existe ceva dincolo de realităţile acestei vieţi, vor să intre mai mult în cunoaştere, doresc să filosofeze toată viaţa. Este foarte bună această dorinţă de a cunoaşte, însă, având în vedere subiectivitatea umană, se poate greşi.
Încă tânăr fiind, Sfântul Pahomie, cu dragostea lui Dumnezeu înfocându-se la inimă, avea râvnă a se face călugăr; vestindu-se lui despre un sihastru pe nume Palamon, ce locuia deosebi [singur], a venit către dânsul, vrând a locui împreună cu el. Ajungând la chilia lui, care era aproape de pustie, a început să bată în uşă, iar acela, deschizând puţin, a zis către dânsul: „Ce voieşti, şi pe cine cauţi?”.
După Pavecerniţă, dacă nu ai vreo ascultare, obişnuieşte-te să alergi ca iepurele la chilia ta.
Sfinţii Părinţi spun: „Stai în chilia ta şi ea te va învăţa”. Adică dacă eşti odihnit, începe îndată privegherea. Dacă însă eşti obosit, dă trupului birul pe care îl cere, iar după aceea noaptea este a ta.
După ce a petrecut doi ani cu Părintele Nicodim, Grigorie a avut parte de o vedenie dumnezeiască. Într-o zi, pe când se îndeletnicea cu rugăciunea minții, i s-a arătat un bărbat măreț și străluminat. Grigorie l-a recunoscut pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, Fiul Tunetului, ucenicul cel iubit și prietenul lui Hristos.
– Mă gândeam că e vorba despre „gânduri” în învăţătura Sfinţilor Părinţi pentru că până la urmă lupta noastră e o luptă care are de-a face cu schimbarea logicii noastre, e o luptă care are de-a face, cum am mai discutat, cu schimbarea unor sinapse.
„Vorbim despre mânia lui Dumnezeu nu ca de o pasiune a Lui, ci ca de un mijloc sever de îndreptare a oamenilor care au săvârșit păcate grele și numeroase. Că e în stare să îndrepte ceea ce numim mânia și urgia lui Dumnezeu și că aceasta a fost și intenția Logosului dumnezeiesc, reiese limpede din psalmul al șaselea:
Hristos a fost proslăvit în Ceruri ca urmare a suferinţelor cumplite suferite pe pământ. Biruinţa Lui s-a este evidentă şi constituie o probă de măreţie a însăşi fiinţei umane, care trebuie să ajungă în slava cerească. Cine îşi dă seama de măreţia sufletului său trebuie să-şi dea seama şi de teribila lui cădere, din care nu se poate răscumpăra decât prin grele suferinţe, asemenea lui Hristos.