Hristos a fost proslăvit în Ceruri ca urmare a suferinţelor cumplite suferite pe pământ. Biruinţa Lui s-a este evidentă şi constituie o probă de măreţie a însăşi fiinţei umane, care trebuie să ajungă în slava cerească. Cine îşi dă seama de măreţia sufletului său trebuie să-şi dea seama şi de teribila lui cădere, din care nu se poate răscumpăra decât prin grele suferinţe, asemenea lui Hristos. Cu El să suferim dacă voim să fim proslăviţi împreună cu El. Necrucificându-ne, nu-L putem urma pe Hristos. Şi nu în vorbe, ci în fapte, în gânduri, în toată vieţuirea noastră, exterioară şi interioară. Creştinismul nu este ceva obişnuit, este o mare taină. Este o chemare la o viaţă împărătească, cerească, o chemare la o preoţie sfântă, căci fiecare creştin care se jertfeşte pe sine devine preot ales al lui Dumnezeu. Cei cu adevărat creştini devin atât de smeriţi, încât smerenia le este o a doua natură şi neîncetat se dispreţuiesc pe ei înşişi. Ei nu sunt niciodată de acord cu gândurile lor, se supără neîncetat pe ei înşişi, mereu li se pare că greşesc, simt în membrele lor cum ispitele răului se infiltrează împotriva voinţei lor şi se luptă cu înverşunare să le alunge. Cei ce n-au nici una din aceste lupte înseamnă că au făcut pact cu diavolul, nu mai duc nici un război cu el, se lasă în voia păcatului, dacă nu în cel al trupului, în cel al gândurilor cu siguranţă. Absenţa luptei, a războiului, denotă stăpânirea vicleanului în inima şi mintea celui ce se crede liniştit, ajuns la pace, la desăvârşire.
Pe calea urcuşului duhovnicesc nu se găsesc decât aceia care îşi dau seama de schimbarea lor, de primirea unei noi înţelegeri, a unui har ce era străin de ei mai înainte. Totuşi, chiar simţind aceasta, ei nu se mândresc cu nimic, comparându-se chiar cu alţi oameni care încă nu înţeleg nimic din cele spirituale. Ei nu se încred prea mult în el, ci abia se minunează de marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de ei. Nu ştiu cât de mult să-I mulţumească pentru primirea harului şi îl păzesc cu frică în inimile lor, să nu se risipească. îl ascund chiar de ceilalţi oameni şi vor mai degrabă să treacă şi ei în ochii lumii asemenea tuturor. Dar felul lor de viaţă şi faptele lor îi scot la lumină, vorbind pentru dânşii. Exemplul este mai puternic decât cuvântul. Cel ce trăieşte cu adevărat sfinţenia, acela învaţă şi pe altul, iar nu acela care vorbeşte şi predică fără să şi trăiască ceea ce spune.
Şarpele trufiei muşcă astăzi din inimile multor creştini, făcându-i să se creadă ajunşi la desăvârşire. Cei încercaţi ştiu însă că după o ploaie de har dumnezeiesc vine şi seceta duhului, aşa că nu se fălesc niciodată cu sfinţenia lor, nici nu se miră când vine peste ei starea de părăsire, de pustiu. Aşteaptă în linişte şi în umilinţă o nouă atingere a Duhului Sfânt, care tocmai astfel vrea să le încerce smerenia.
Ştiinţa creştinului este deci aceasta: gustarea din Adevăr, după capacitatea fiecăruia. Când cineva însetat se repede să bea dintr-un izvor şi este oprit să bea până se satură, setea lui creşte şi mai mult, dorind apa cu mai multă ardoare. Aşa se întâmplă şi cu harul dumnezeiesc: Dumnezeu îl trimite ca pe un izvor din care sufletul se repede să bea. Dar Domnul nu-l lasă să se sature, retrăgându-l un timp, căci El ştie că omul, în pofta lui, va întrece măsura. Căci dacă, primind puţin har, omul începe să se mândrească, ce va face oare atunci când va primi harul pe săturate?!
Dumnezeu opreşte intenţionat harul din când în când, lăsându-l pe om să-şi cunoască neputinţa. Căci tot darul şi toată puterea de sus vin, nu de la om! Dispariţia harului nu înseamnă slăbiciunea lui în faţa satanei. Nu, în nici un caz! Căderile celor ce au primit harul se produc din lipsa tăriei voinţei lor. Ei au stins Duhul, au tulburat Duhul prin neglijenţa şi trufia lor; ei singuri au renunţat la el prin delăsare şi lenevire, prin prea mare încredere în ei înşişi.
Câtă vreme omul trăieşte pe pământ, chiar dacă a primit Duhul Sfânt, este ispitit şi încercat neîncetat, iar libera lui voinţă este întotdeauna respectată de har. Desigur că Apostolii, peste care era o atât de mare bogăţie de har şi de lumină, nu mai puteau păcătui; totuşi, erau liberi s-o facă, dacă ar fi voit.
Firea omului este schimbătoare şi numai libera voinţă decide dacă omul va fi un ales, un fiu al lui Dumnezeu, sau un fiu al întunericului. Harul se retrage cu un scop: ca să fie căutat şi mai mult, cu mai multă râvnă. Iar comoara se arată pe măsura căutării. Nu cei care ştiu să vorbească dovedesc că au primit harul, ci cei care au bucuria trăirii lui, care au gustat din el, din puterea lui, din siguranţa lui. Vorbele înţelepte nu sunt rele, dar ele nu sunt totul; nu vorbele ne aduc harul înapoi, ci truda, silinţa şi hotărârea de schimbare a inimii noastre, sinceritatea iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Nu fariseismul unei evlavii aparente, în dorinţa de a-i amăgi pe alţii, ci truda ascunsă în mintea noastră îl coboară pe Duhul Sfânt în noi. Pavel spunea: „Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică”. Unul ca acesta niciodată nu cade.
Sufletul duce două lupte: una la început, pentru câştigarea Duhului, şi alta pentru păstrarea Acestuia, după ce L-a câştigat. Lumina se stinge dacă nu este alimentată continuu de curent, de foc! Lipsa de grijă, neatenţia, inconsecvenţa sting focul Duhului Sfânt din inima celor drepţi. Mulţi au căzut astfel. Slava lumii, lauda deşartă reprezintă cea mai mare nenorocire pentru suflet. Fericit este cel batjocorit încontinuu de toată lumea; acesta scapă de mândrie. Numai cel ce a ajuns ia dragostea adevărată nu mai poate cădea. De aceea spunea Pavel că din toate celelalte virtuţi se poate cădea, numai din dragoste nu.
Atenţia trebuie să fie neîntreruptă în timpul rugăciunii, poziţia sufletului să fie identică cu poziţia trupului. Să nu ne rugăm din buze doar, ci din inimă, în singurătate şi cu uşile închise – şi uşile materiale, şi uşile spirituale; totul să fie închis şi izolat faţă de lume şi de noi înşine, iar neprihănirea noastră să nu o arătăm altora. Abia atunci rugăciunea noastră devine adevărată, în duh şi adevăr!
În general, omul îşi are gândul acolo unde îşi are şi trupul, în mediul în care trăieşte – căci scris este: „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta”. Când omul simte cum mintea şi gândurile lui fug la cele din lume, atunci rugăciunea lui n-are nici o valoare. Dumnezeu n-o ascultă.
Satana ne fură mintea întotdeauna în timpul rugăciunii. De aceea trebuie să ne cercetăm cu atenţie, să vedem de ce se întâmplă aceasta. Inima noastră nu este pe deplin curăţată de poftele lumeşti, mai avem încă multe dorinţe, multe interese personale, încă nu ne-am predat cu totul purtării de grijă a lui Dumnezeu. Sufletul nu este încă un templu al Duhului Sfânt, ci un templu al satanei, care seamănă în suflet mii de griji şi de dorinţe. Nu este suficient să stăm şi să ascultăm predici frumoase ca să ne şi umplem de har. Nu! Dacă numai prin ascultarea ce ne încântă am obţine harul, ar fi foarte uşor pentru oricine. Dar lupta cu satana se dă numai prin osteneli şi suferinţe multe, răbdate cu încredere. Lumina vine prin cuvânt, iar harul vine prin război văzut şi nevăzut. Pocăinţa nu este suficientă. După ea urmează menţinerea în pocăinţă, păzirea de a nu păcătui din nou, lupta cu sine însuşi. Foarte uşor ar fi ca, după prima pocăinţă, să şi intrăm în fericirea şi pacea împărăţiei Cerurilor. „Îngustă şi strâmtă este calea” spre ea şi numai cine se sileşte să se biruiască pe sine însuşi neîncetat, acela reuşeşte să intre pe această cale… De aceea, creştinismul este o piatră de poticnire pentru oameni, un scandal. De aceea este creştinismul prigonit!
Oamenii nu doresc să se schimbe, nu sunt dornici să se lupte cu poftele lor, şi atunci lovesc în adevăr, renegându-l.
Omul este liber să încalce sau nu legile lumeşti. Le fel şi legile spirituale: cine le primeşte şi le respectă câştigă comoara veşniciei, iar cine le calcă şi le renegă drept este să-şi primească pedeapsa.
Toate cele văzute sunt simboluri ale celor nevăzute!
Cei buni şi drepţi din fire nu au nici un merit, pentru că ei nu trebuie să se lupte cu firea lor şi cu atât mai mult vor da socoteală pentru faptele lor. Insă cei cu firea rea şi stricată, care luptă să se îndrepte pe ei înşişi, aceia sunt cei cu adevărat vrednici. Lupta pentru bine are meritul ei şi drept de răsplată. Celui ce luptă cu sinceritate i se trimite ajutor. Dumnezeu nu-i cere omului decât să ia hotărârea cea bună, dorinţa de îndreptare, pornirea pe calea cea dreaptă. Ca şi fiului risipitor, Dumnezeu îi iese în întâmpinare cu bucurie şi îl primeşte cu mare cinste. Orice pornire la luptă a unui suflet este o ieşire din moarte şi o revenire la viaţă. Omul se poate împotrivi păcatului fără a avea însă puterea de a-l şi desfiinţa definitiv. Această desfiinţare numai Duhul Sfânt o lucrează.
Cel ce susţine însă că este o imposibilitate lupta cu uriaşul, îl face nedrept pe Dumnezeu!
Voieşte şi vei putea! Cine se crede neputincios îşi dispreţuieşte propria valoare şi putere şi porunca Domnului: „Îndrăzniţi, eu am biruit lumea!” Răul poate fi învins în mod categoric dacă noi vrem cu adevărat acest lucru. Iar de nu, vom muri în păcatele noastre, cum jalnic ne prevesteşte Hristos însuşi.
Cât de întristat este Iisus în faţa împietririi acestei omeniri nesimţitoare, care nici în faţa patimilor Sale nu se cutremură şi nu vin la pocăinţă!…
Cei ajunşi la pocăinţă adevărată sunt numai „cei blânzi”, „cei săraci cu duhul”, „cei milostivi”, „făcătorii de pace”, „cei însetaţi şi înfometaţi de adevăr şi dreptate”, „cei curaţi cu inima”, „cei batjocoriţi pentru Hristos”. Cel ce a ajuns în chipul acesta a câştigat Duhul Sfânt şi ferice de el dacă rămâne neîncetat în starea aceasta şi nu-L pierde, nu-L supără şi nu-L tulbură cu nimic pe Dumnezeu.
Sfântul Macarie Egipteanul, Pocăinţa sau întoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantină