Nevrednice sunt de Dumnezeu faptele bune cele după firea omenească, ce vin din firea noastră căzută, în care binele este amestecat cu răul, în care binele în cea mai mare parte de-abia se bagă de seamă din pricina mulţimii răului. Firea căzută este în stare cu precădere de rău, precum a dat mărturie Dumnezeu însuşi: Se pleacă cugetul omului cu osârdie spre cele rele din tinereţile lui (Fac. 8, 21).Voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri (Luca 11, 13). Atâta preţ are în faţa Evangheliei şi a lui Dumnezeu bunătatea firească a omului şi faptele ce izvorăsc din ea! În deşert proslăveşte firea căzută faptele sale bune mari şi răsunătoare! Această laudă de sine este mărturie a unei orbiri înfricoşătoare! Răul miros al trufiei, pe care îl răspândesc aceste morminte văruite, este urât de Domnul: Lui îi este pe plac tămâia smereniei. Această laudă de sine este dare în vileag fără voie a însuşirilor răsunătoarelor fapte bune omeneşti, insuflate şi hrănite de slava deşartă.
Din această pricină, Domnul a poruncit lepădarea de firea căzută omenirii căzute şi oarbe, care nu îşi dă seama de amara sa cădere, ci, dimpotrivă, vede în ea un triumf măreţ, care caută să sporească acest triumf. Pentru mântuire este neapărat trebuincioasă lepădarea de păcat! Însă, păcatul ni s-a împropriat până într-atât că ne-a intrat în fire, în însuşi sufletul nostru. Pentru lepădarea de păcat s-a făcut neapărat trebuincioasă lepădarea de firea căzută, lepădarea de suflet (Matei 10, 39), lepădarea nu numai de faptele rele cele văzute, ci şi de faptele bune, multcinstite şi proslăvite de către lume, ale omului celui vechi; este neapărată nevoie să ne schimbăm felul de a gândi cu mintea lui Hristos, iar lucrarea după imboldul simţurilor şi după îndreptarul cugetării trupeşti s-o înlocuim cu plinirea plină de osârdie a poruncilor lui Hristos. De veţi rămâne în cuvântul Meu, a zis Domnul, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32). Minunate şi adânci cuvinte! Învăţătura pe care o desprindem din ele în chip nemijlocit este că păcatul îl ţine pe om în robia sa numai şi numai prin mijlocirea vederilor rătăcite şi mincinoase. Este deopotrivă de limpede faptul că pierzătoarea rătăcire a acestor vederi stă tocmai în recunoaşterea drept bine a ceea ce nu este de fapt bine şi în nerecunoaşterea drept rău a ceea ce este de fapt rău ucigător.
Cel ce este de la Dumnezeu, graiurile lui Dumnezeu ascultă (Ioan 8, 47), a grăit Domnul. Fraţilor! Să ne smerim înaintea Domnului Dumnezeului nostru! Să arătăm – aşa cum n-au făcut-o iudeii împietriţi, care au lepădat pe Domnul şi, totodată, învăţătura Lui – supunere faţă de Domnul, plecându-ne atotsfintei şi mântuitoarei Lui învăţături! Să lepădăm felul de a gândi pe care ni-l aduc firea căzută şi lumea vrăjmaşă lui Dumnezeu! Să ne însuşim felul de a gândi cu care ne îmbie Domnul în Sfânta Sa Evanghelie! Să urmăm Adevărului, şi vom moşteni Adevărul. Adevărul slobozeşte mintea omenească din lanţurile nevăzute ale rătăcirii, în care l-a ferecat păcatul.
Atâta vreme cât rămâne în firea sa căzută, omul rămâne cufundat în bezna celei mai adânci neştiinţe: el nu ştie cum trebuie să se roage şi nu ştie pentru ce trebuie să se roage (Romani 8, 26), nu e în stare să slujească lui Dumnezeu. Numai credinţa în Hristos aduce cunoaşterea adevărului; credinţa, vădită prin plinirea poruncilor lui Hristos, atrage în inima credinciosului harul Sfântului Duh, precum a zis Prorocul cel de Dumnezeu insuflat: Gura mea am deschis şi am tras Duh, că de poruncile Tale am dorit (Ps. 118, 131). Numai adevăratul creştin, creştinul cu credinţa şi cu faptele, poate fi adevărat închinător al lui Dumnezeu, care se închină şi slujeşte lui Dumnezeu, ca unui Tată, în Duh şi Adevăr. Amin.”
Sfântul Ignatie Briancianinov