– Mă gândeam că e vorba despre „gânduri” în învăţătura Sfinţilor Părinţi pentru că până la urmă lupta noastră e o luptă care are de-a face cu schimbarea logicii noastre, e o luptă care are de-a face, cum am mai discutat, cu schimbarea unor sinapse. Noi ne-am obişnuit să mergem pe anumite zone, bătătorite. Iar acestea marcate de către cele opt gânduri ale răutăţii sunt chiar zone bătătorite. Lăcomia, de exemplu. Cine nu a practicat-o, cine nu o cunoaşte…?
– Şi cine n-a fost victima ei? Că am primit-o ca moştenire: părinţii noştri trupeşti nu fac altceva decât să ne pună ceva în gură când plângem. Când plânge copilul, îi pune ţâţa, biberonul, sau suzeta, sau degetul… şi gata, i-a astupat gura! Şi aşa te face dependent de o plăcere pe care s-o simţi în momentul în care ai un motiv să plângi. Poate copilul are şi el o spaimă, s-a speriat de o umbră, poate se plictiseşte pur şi simplu şi vrea să cânte şi nimeni nu-l ascultă…
Aceste feluri de a fi sunt feluri ale omului căzut, pe care noi le învăţăm de la părinţi, de la mediu, adică de la lumea aceasta. Lumea aceasta are soluţii de-a gata: ce să faci când eşti trist, ce să faci când plângi – „Nu mai plânge!” -, ce să faci când ţi-e frică – „N-ai de ce să îţi fie frică!”… Acum, mai nou, psihologii numesc îndemnurile astea „injoncţiuni”. Şi, sigur, săracii sunt geniali, dar dacă nu sesizează drăcuşorul băgat acolo, în acest gând, nu pot oferi adevărata eliberare… Cum şi-or fi explicând ei puterea fantastică a unui gând indus de tata? Dacă tata spune: „Nu eşti bun de nimic!” sau mama când eşti trist îţi dă o bomboană ca să taci, ce putere ar avea acest comportament sau acest cuvânt al părinţilor, dacă n-ar fi acolo un duh rău, care se foloseşte de această ofertă pe care o face lumea aceasta, care priveşte pătimaş realitatea, şi-ţi suflă de fiecare dată ce să faci? De aceea e păcat să rămâi în obiceiuri proaste. Pentru că ai această capacitate de a le face pe toate noi, de a-L lăsa pe Dumnezeu să vină în tine, să le facă pe toate noi, deci s-o apuci pe unde n-ai mai fost niciodată.
Luptăm cu lăcomia… mâncând!
– Există mai multe categorisiri ale celor opt gânduri rele, dar aproape toate încep cu lăcomia. Cum se poate lupta cu gândul acesta al lăcomiei?
– Mâncând! De ce se începe cu lăcomia? Pentru că omul a căzut prin mâncare. Dumnezeu i-a dat de toate, să mănânce; şi i-a zis: „Asta să nu mănânci”. Un singur obiect de acolo – care era bun de mâncare – nu i l-a dat spre mâncare. Acel fruct nu era încă „împărtăşanie”. Era creat de Dumnezeu, bun foarte ca celelalte, dar nu era dat încă omului ca mâncare. Părinţii spun că omul a fost făcut de Dumnezeu flămând. Este o fiinţă flămândă. Iar Dumnezeu i-a făcut lumea ca s-o mănânce. Mâncând lumea, omul îl mănâncă de fapt pe Dumnezeu şi bunătatea Lui. Noi mâncăm gândurile Lui. Tot ce a făcut El bun de mâncare a fost gândit de El pentru noi, să-L respirăm, să-L bem… Lumea asta toată e de mâncare, de băut, de respirat. E pentru noi.
La început totul era Euharistie, totul era binecuvântat de Dumnezeu şi era împărtăşire de El. Pentru că în clipa în care Adam mânca ceva, nu mânca pentru că-i era foame. Flămânzenia lui Adam nu era foamea pe care o cunoaştem noi acum, ci o dorire fără margini a lui Dumnezeu prezent în toate.
Părinţii spun că atunci nu existau afecte, nu era foamea, ci era bucuria omului de a se împărtăşi. Şi astăzi, nimeni nu se duce la Sfânta împărtăşanie să se sature, pentru că-i e foame de mâncare, ci se duce să-L mănânce pe Dumnezeu. Deci Adam îl mânca pe Dumnezeu prin orice băga în gură. în plus, se hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, Care venea în rai şi-i grăia.
Omul este însetat în două dimensiuni ale lui, pentru că fiinţa sa are doi poli: spiritual şi trupesc. Trupeşte mănâncă lumea făcută de Dumnezeu, primind gândul lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu făcută mâncare pentru el – aşa cum copilul mănâncă mâncarea făcută de mama, care-i dragostea mamei făcută ciorbă. Şi în acelaşi timp se hrăneşte cu cuvântul lui Dumnezeu rostit. Căzând, el a uitat atât de cuvântul lui Dumnezeu, cât şi de gândul lui Dumnezeu din cele spre mâncare, lată de ce e flămând tot timpul.
De ce-i păcat să fii lacom? Pentru că încerci să-ţi astupi foamea de Dumnezeu cu mâncarea ruptă de El. Asta-i tot! Şi de aici se începe redresarea. Când ne întoarcem la Dumnezeu, învăţăm să-L mâncăm pe El, să mâncăm cuvântul Lui, să mâncăm Trupul şi Sângele Lui, pentru că aceea este hrană dumnezeiască. în felul acesta ne refacem. Nu putem să punem începutul niciunei lucrări până nu rezolvăm problema mâncării. De aceea se începe cu lăcomia pântecului, pentru că este patima care ne aruncă în animalitate.
Doi paşi: mulţumire şi rânduială
– O întrebare pragmatică, care poate veni din partea unui om de pe stradă: cum să mănânc duhovniceşte?Sau cum să nu mai mănânc aşa cum am mâncat până acum?
– Eram odată cu nişte copii ai străzii, undeva în Bucureşti, într-un centru de zi. Ei mâncau. Mâncau ca nişte animăluţe. l-am oprit şi ne-am rugat. Apoi iar s-au repezit la mâncare. Atunci i-am oprit şi am zis „Hai să ne gândim: ce mâncăm?” Au început să spună: „Cârnăciori!”, „Fasole!” „Ciorbă!” „Pâine!”… „Hai să vedem povestea fiecărui produs de aici. De unde-i pâinea?” „De la magazin!” „Şi cine a cumpărat-o?” „Tanti Mioara!” „Aha, deci în pâinea asta este şi tanti Mioara, cu efortul ei. Şi pâinea din ce se face?” Câţiva ştiau că din grâu. „Şi grâul cine l-a făcut?” „Dumnezeu!” „Şi cine l-a secerat?” Şi tot aşa, am adunat la oameni… Deci Dumnezeu era prezent la masa noastră pentru că făcuse pământul, soarele, grâul… Iar cei care au semănat, au secerat, au treierat, au măcinat, au frământat, au copt, au vândut, au cumpărat, au cărat, toţi au venit şi erau prezenţi la masa noastră. Şi, dintr-o dată, pâinea aceea s-a transformat într-o mare adunare, într-o mare întâlnire! Iar Dumnezeu se bucura că suntem împreună ca să-l dăm Lui slavă, să ne gândim la El şi să ne bucurăm.
Aşadar, primul pas este să mâncăm cu mulţumire, să-I mulţumim lui Dumnezeu în timp ce mâncăm. Şi în loc de „Mmm, ce bună e!” să zicem: „Doamne, ce bună e!” Şi să mulţumim tuturor celor care s-au trudit. E un gând foarte scurt. Şi pentru toţi puturoşii şi pentru toţi lipsiţii de inspiraţie, Sfânta Biserică rezolvă problema: avem o cărticică de rugăciuni, cu nişte rugăciuni stabilite: ce spui înainte de masă, ce spui după masă… Deja ai mâncat duhovniceşte! Nu mai mănânci pâine şi cârnaţi, ci mănânci mâncare binecuvântată, în care te întâlneşti cu dragostea lui Dumnezeu şi a tuturor celor care au contribuit ca acel cârnăcior să intre în gura ta. Acesta e primul pas.
– Rugăciunea aceasta înainte şi după masă rânduieşte deja actul mâncării într-o ordine duhovnicească.
– Da. Al doilea pas: ordine. Intrăm într-o rânduială. Omul este deja într-o rânduială – niciun om nu se duce la coteţ, să-şi ia un pui şi să-l bage-n gură când îi e foame, nu? Ci îl prinde, îl taie, îl jumuleşte, îl frige, pune şi un păhărel de vin alături, pune şi o floare de decor, face şi ciorbă, şi friptură… Dar nu neapărat ca să-i ajungă mult, ci pentru că e sărbătoare şi e artist. Face artă culinară! Nu înfulecă aşa, ca o vulpe… Avem aici intrarea aceasta în rânduiala omenească pe care o moştenim, intrăm în ea învăţând… Aţi văzut: copilul ia lingura şi o duce mai întâi la ureche; dar nu se lasă până nu devine om, să mănânce cu lingura, cu furculiţa. De ce? Pentru că sunt om, pentru că intru în rânduiala aceasta omenească.
Apoi, intru în rânduiala dumnezeiască. Când zice Dumnezeu să mănânc? Ce zice Dumnezeu să mănânc? Ce minunat e să-L am la mine la masă! Şi El mă învaţă că într-un fel mănânc vinerea, într-un fel duminica, într-un fel sâmbăta, într-un fel în anumite porţiuni ale anului. De ce? Fiindcă aşa zice El! Pentru că este o rânduială făcută de Dumnezeu şi stabilită de El, păstrată cu sfinţenie în Sfânta Biserică, în care dacă eu intru, mă sfinţesc. Iar dacă nu intru, sunt afară, unde e scrâşnirea dinţilor, balonări de burtă şi chiar crime pentru mâncare, pentru cârnaţi, să apucăm şi noi! Mă iertaţi…
Aşadar, intrarea asta în rânduiala sfântă este chiar o intrare în bucuria duhovnicească, în bucuria ospăţului. Pentru că atunci când era Dumnezeu la masă cu oamenii, nu mâncau numai cuvântul Său, ci şi mâncare. Dar era Dumnezeu cu ei. La nuntă, era Dumnezeu cu ei. Şi a transformat apa în vin. E nevoie de vin. Dar de un vin în care Dumnezeu să fie cu noi! Şi asta este iar o rânduială dată, care duce undeva.
Apoi, avem rânduiala postului. Care te pune în legătură directă cu Dumnezeu. Un Părinte zice, aşa de frumos, că scopul postului este să descoperi că eşti flămând, că eşti o fiinţă flămândă şi că ai nevoie să-L mănânci pe Dumnezeu. Că ţi-e foame şi de Dumnezeu! Vei descoperi, flămânzind de mâncare şi rugându-te – pentru că dacă nu te rogi, acela nu e post -, vei descoperi că rugăciunea e o mâncare, că-L mănânci pe Dumnezeu, că eşti în prezenţa Lui şi că, de fapt, după asta tânjeai. De-asta nu te mai săturai, pentru că aveai nevoie de această întâlnire! Or fără rânduiala postului n-avem cum să înţelegem asta. Să încercăm cu burta plină, să vedem dacă putem să ne rugăm. Zicem rugăciunea de mulţumire şi apoi gata, simţim nevoia să facem digestie…
Deci aceasta este temelia: conştientizarea că suntem flămânzi de Dumnezeu, că relaţia dintre noi şi Dumnezeu este o relaţie bazată pe mâncare.
Maica Siluana Vlad, Abecedarul bucuriei. Un altfel de catehism cu Maica Siluana Vlad, Editura Agaton