Cine crede în Iisus Hristos, acela Îl cunoaște, Îl iubește și-L proslăvește, adică Îl cuprinde cu mintea sa, întrucât acolo este locul cunoașterii. Îl cuprinde cu inima, întrucât acolo e locul dragostei. Îl cuprinde cu toate puterile, întrucât acestea lucrează. Aici se arată slava Domnului, care strălucește ca lumina pentru ceilalți. Așadar, a-L cunoaște, a-L iubi și a-l proslăvi pe Iisus Hristos înseamnă a crede în El.
Îngheţul păcatului ne-a paralizat mâinile, astfel că nu putem să deschidem singuri uşa pocăinţei şi să dobândim mântuirea. Adică dorim să ne mântuim, să lepădăm de la noi jugul păcatului, dar nu putem, pentru că am fost anchilozaţi din pricina lui („mort era”, spune Hristos despre fiul risipitor, Luca 15, 32). Şi ce se întâmplă? Noi Îi arătăm lui Hristos dispoziţia noastră, voinţa noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide uşa pocăinţei!
Frați și surori! Săptămâna trecută, Sfânta Biserică ne-a pus flori în mâini ca și cum ne-ar fi spus: vedeți cum natura neînsuflețită se supune Creatorului ei. Începând cu zilele Crăciunului, pământul a început să se miște înspre soare, iar soarele și-a aruncat asupra sa căldura dătătoare de viață. Iar natura nu se arată nerecunoscătoare față de Creatorul ei. Ca răspuns la mângâierile sale, ea a dat naștere unei frumuseți înălțătoare – aceste flori – iar mai departe, va da naștere roadelor.
Ierom. Macarie Simonopetritul: Iubirea este începutul și sfârșitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.
„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română / Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Cuviosul Serafim din Sarov (+1833) spunea: „Vârtutea nu este o pară, nu dintr-odată o mănânci”. Socotesc că sfântul avea în vedere nepătimirea – cununa unei îndelungate nevoințe. Trebuie să trăiești destul de îndelung spre a te apropia de țelul de pe urmă: vecinica petrecere în lumina Sfintei Treimi.
Klitos Ioannidis (K.I.).: Părinte Moise, se spune, şi este cunoscut din experienţa Bisericii, faptul că durerea este cel mai bun pedagog. În calitate de scriitor, v-aţi axat pe capitolul durerii (cu toţii suferim în lumea aceasta căzută în care ne aflăm, din cauza neascultării primilor oameni faţă de Dumnezeu şi din cauza lipsei lui Dumnezeu din viaţa noastră). Pentru că v-a preocupat acest important capitol al vieţii omului, aş vrea să vedem cum abordează părinţii subiectul suferinţei.
Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie.
Harul Duhului Sfânt se revarsă asupra tuturor membrilor Bisericii, cu toate că „darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh” (I Corinteni 12, 4). Dacă vom percepe ca şi Apostolul Petru preoţia ca slujire a lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, reiese că unii primesc darul creării bisericilor din casă, iar alţii primesc darul preoţiei pentru săvârşirea Euharistiei.
Iată zece lucruri mai puțin cunoscute despre Sfântul Luca, ierarhul mărturisitor care s-a născut în secolul al XIX-lea, a trecut la cele veșnice în secolul al XX-lea și continuă să facă minuni până în zilele noastre:
Hristos S-a golit de slavă pentru a Se putea jertfi pentru oameni
Evanghelia Duminicii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325) ne prezintă Rugăciunea lui Iisus (Ioan 17, 1-13), care a fost rostită înaintea Sfintelor Sale Patimi.
Dacă din neatenţie ai întristat fie pe Stareţul tău, fie pe un oarecare frate şi nu te îngrijeşti să-i ceri iertare înainte de priveghere, la rugăciune vei simţi o greutate care te va împiedica să te rogi. Mai ales aceasta se întâmplă când ai duşmănie cu cineva.
Oamenii, Adam şi Eva, au săvârşit marele păcat al lăcomiei. Nu le ajungeau toate cele pe care li le dăduse Dumnezeu în Rai, ci au vrut să mănânce şi fructul acela care le fusese interzis. Şi au pierdut Raiul. L-au pierdut pe Dumnezeu, dumnezeiescul har, au pierdut chiar şi lumea. Înainte de păcatul lor, toate erau nestricăcioase, le aveau din belşug.
Sfânta Scriptură spune: „Femeile înțelepte zidesc casă, iar cele nebune o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 14, 1). Poporul nostru spune din experiență: „Femeia ține casa”. De ce? Ce are special femeia, și bărbatul nu? Dumnezeu a dăruit-o cu astfel de „arme” (iubire și gingășie), pe care atunci când le folosește, îl robește, îl înmoaie pe bărbatul ei, oricât de barbar ar fi.
Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.
Stareţul Amfilohie sfătuia: „Rugăciunea făcută cu stăruinţă, trezvie, pietate, credinţă şi frângerea inimii, este bună şi folositoare. Diavolul se luptă în diferite feluri cu cei ce se roagă, dar pe cei ce nu se roagă îi iubeşte! Omul, în rugăciune, vorbeşte cu Dumnezeu şi Îi cere bunuri duhovniceşti şi mântuire. Cel ce se roagă trebuie să fie smerit”.