După Pavecerniţă, dacă nu ai vreo ascultare, obişnuieşte-te să alergi ca iepurele la chilia ta.
Sfinţii Părinţi spun: „Stai în chilia ta şi ea te va învăţa”. Adică dacă eşti odihnit, începe îndată privegherea. Dacă însă eşti obosit, dă trupului birul pe care îl cere, iar după aceea noaptea este a ta.
Dar dacă obişnuieşti ca după Pavecerniţă să ieşi în curte şi la poartă pentru discuţii… ei, atunci priveghere să nu aştepţi! Chiar dacă discuțiile sunt duhovnicești, tot te vei păgubi. Cu atât mai mult dacă vei vorbi în deşert şi vei judeca pe aproapele, nu numai că vei pierde mult preţiosul timp, dar lucrul cel mai grav este că nu vei mai avea dispoziţie pentru rugăciune, vei dormi mai mult decât trebuie, iar atunci când te vei scula, vei fi buimăcit şi nu vei avea dispoziţie nici măcar canonul cel rânduit să ți-l faci. Apoi vei începe să cârteşti spunând că este grea călugăria. Vezi, fiul meu, când nu luăm aminte, noi singuri ne facem rău, iar după aceea spunem că alții sunt de vină.
– Ei, Gheronda, aici m-ai prins în „flagrant delict”. Eu obişnuiesc să fac o plimbare şi fiindcă este inevitabil să nu mă întâlnesc cu cineva, într-adevăr pierd vremea în discuţii. Acum înţeleg de ce am aceste tulburări în somn şi la rugăciune, nădăjduiesc că de acum înainte voi fi cu luare-aminte.
– Aşadar, ai învăţat bine această lecţie?
– Da, Gheronda, am învățat-o.
– Dacă nu vei fi cu băgare de seamă, fiul meu, la acestea pe care ți le spun, nu are nici un sens să mergem mai departe. Sunt mulţi care în timpul zilei se jertfesc la ascultare, dar fiindcă serile şi le petrec vorbind în deşert, îşi pierd toată osteneala. Iar unii ca aceştia sunt de compătimit.
Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 221-222