Trebuie subliniată încă o dată coincidența profundă între iubire și cunoașterea lui Dumnezeu într-un act în mod indivizibil iubitor și înțelegător, în mod inseparabil unul în inima-minte.
Vrei să știi cum e omul lui Dumnezeu? Învață să-l recunoști din tăcerea lui necontenită, din plânsul și din luarea-aminte statornică la el însuși.
Vrei să știi cum e omul cu inimă spartă? Învață să-l recunoști după râul vorbelor lui, după simțurile lui tulburate și pornirea de a se sfădi pentru a avea dreptate în orice spune. Cine a gustat adevărul nu se mai sfădește pentru el.
Capătul virtuții este iubirea lui Dumnezeu, care este desăvârșită și absolută. Când sufletul nostru este mistuit de dorul dumnezeiesc, atunci buna-pătimire a trupului se veștejește.
Cel mai adesea avem de-a face cu boli de lungă sau de scurtă durată care duc la moarte, mai curând decât cu morţi subite sau cu bătrâneţea care ne antrenează treptat spre mormânt… sau spre eliberare – depinde de punctul de vedere pe care l-am îmbrăţişat. Eliberarea este cea de pe urmă întâlnire, suprema întâlnire spre care fiecare dintre noi, fie că suntem sau nu conştienţi, năzuim cu toată fiinţa noastră în tot timpul vieţii pământeşti: întâlnirea faţă către faţă cu Dumnezeul cel Viu, cu viaţa veşnică, părtăşia noastră cu El.
Bănuiesc că un motiv al procentului mare de părăsire a Bisericii de către tineri este acela că nu am reuşit ca participarea la viaţa sacramentală şi liturgică a Bisericii, sau viaţa ortodoxă în general, să devină o experienţă fericită. Alte priorităţi s-au interpus în raport cu participarea regulată la Liturghie.
Rugăciunea minţii se săvârşeşte numai de către cel ce a dobândit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă sub înrâurirea cugetului: „Să o învăţ, să o izbândesc, să ajung la ea!”, căci poate duce la egoism şi la mândrie. Este nevoie de experienţă, de dor fierbinte, dar întru cuminţenie, cu băgare de seamă şi înţelepciune. Un singur gând – „Sunt sporit” – le pierde pe toate. Cu ce să ne mândrim? N-avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt subţiri.
Întru naştere Fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la Viaţă, fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale, izbăveşti din moarte sufletele noastre.
Mântuitorul scoate, în final, direct la lumină: autorul a toată ispita şi pătimirea, pe care altundeva îl numeşte şi „tată”, „tatăl minciunii “ (Ioan 8, 44), este „cel rău“, „cel viclean cum se mai traduce uneori. De aceea, îndată după cererea: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, adică „şi fă să nu intrăm în ispită, arată sufletului nostru cine este cel ce pune la cale ispita. Se înţelege, este vorba de „Satan”, cel ce l-a ispitit pe Adam. pe Iov, pe însuşi Domnul şi pe noi toţi; cel ce poartă în sine misterul răului, şi ale cărui manifestări de netăgăduit sunt: păcatul, stricăciunea, moartea.
In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”.
Creştinismul nu este un stil de viaţă, ci o continuă pregătire pentru moarte. Evanghelia nu este un „ghid de bune practici” pentru cei care vor să trăiască mai bine, să-şi facă viaţa mai confortabilă. Dimpotrivă, învăţătura cuprinsă în Evanghelii este scandaloasă şi deloc în logica acestei lumi. Când un monah se retrage în pustie, nu o face cu gândul că va avea mai multă linişte, aer curat, o dietă mai echilibrată şi, în genere, un stil de viaţă mai sănătos. Nu! El se retrage ca să moară. Sigur, să moară patimilor sale, să moară de dragul lui Dumnezeu, să moară pentru a putea cuprinde în inima lui rugătoare întreaga omenire… Dar moartea, nu viaţa îl mână pe el în singurătate.
„Nu e smerenie atunci când eşti silit de datorie să cinsteşti pe altul; asta nu‑i smerenie, ci datorie. Adevărata smerenie este atunci când dăm locul celor care par mai mici decât noi, când dăm cinste celor pe care‑i socotim a fi cu mult mai prejos decât noi.
Cuviosul Sofronie Saharov a fost ucenicul şi biograful Sfântului Siluan Athonitul.
S-a născut în data de 23 septembrie 1896 în Rusia.
Cuviosul Sofronie a trecut la cele veşnice în ziua de 11 iulie 1993, la vârsta de 97 de ani, în mănăstirea pe care a înfiinţat-o în Marea Britanie.
Fără luare-aminte toate aceste îndeletniciri sunt sterpe, moarte. Cel ce voiește să se mântuiască trebuie să-și rânduiască viața în așa fel ca să poată păstra luarea-aminte la sine nu numai în însingurare, ci chiar și în împrăștierea în care împrejurările îl trag uneori împotriva voinței sale. Frica de Dumnezeu să tragă în cumpăna inimii mai greu decât toate celelalte simțiri: atunci va fi ușor să păstrezi luarea-aminte la sine atât în liniștea chiliei, cât și în mijlocul zarvei care te împresoară din toate părțile.
Îmi scrii de starețul tău că vrea să vină la Sfântul Munte pentru închinare. Lucru bun și sfânt are de gând să facă. Cât despre mine, să nu țină seamă că mă cunoaște sau că exist în această viață, întrucât trăiesc în retragere desăvârșită, cu altă rânduială decât cea obișnuită. Este greu să mă întâlnească. Poarta mea este închisă de obicei și se deschide numai la anumite ore.
Încă tânăr fiind, Sfântul Pahomie, cu dragostea lui Dumnezeu înfocându-se la inimă, avea râvnă a se face călugăr; vestindu-se lui despre un sihastru pe nume Palamon, ce locuia deosebi [singur], a venit către dânsul, vrând a locui împreună cu el. Ajungând la chilia lui, care era aproape de pustie, a început să bată în uşă, iar acela, deschizând puţin, a zis către dânsul: „Ce voieşti, şi pe cine cauţi?”.
Cine are o busolă și se orientează bine după ea, știe totdeauna cu siguranță încotro se duce. Cine are cuvântul lui Dumnezeu și se conduce mereu, ascultător, după el, știe totdeauna unde va ajunge. Acela știe că se duce spre Dumnezeu, că se duce după Dumnezeu și că va ajunge la Dumnezeu, pentru că un astfel de suflet umblă în lumină. Lucrează cât este ziuă și este fiu al zilei.
Aşa cum însuşi numele o arată, iubirea de sine este iubirea prea mare, exagerată pe care o avem pentru noi înşine. Potrivit Cuviosului Nichita Stithatul, iubirea de sine este „iubirea neraţională a trupului, care, făcând pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, îl depărtează de Dumnezeu şi de împărăţia Lui”. Când omul îşi iubeşte fără măsură trupul, şi numai pe acesta, ignorând cu desăvârşire pe Dumnezeu şi pe semenii săi, spunem că este iubitor de sine şi suferă de patima iubirii de sine.