Lumea îl atrage pe om către locuri îndepărtate și de necuprins, deschizându-i în fața ochilor orizonturi nemărginite. Așa i se pare unei persoane care este asurzită și orbită de această lume. Ea crede că are dreptul să aleagă și să-și făurească propria viață așa cum dorește, dar, de fapt, nu poate scăpa la libertate, nu poate deveni independentă de trupul său, de opinii – de tot ceea ce o leagă în această lume.
Este surprinzător cât de scăzut este standardul, cât de puțin cere Dumnezeu oamenilor! De aceea va fi înfricoșătoare judecata! Pentru că vom constata că am fi putut să câștigăm raiul cu foarte puțin efort, dar îl pierdem.
“- Părinte, de ce diavolului i se spune “stăpânitorul lumii ?” Chiar şi este într-adevăr?
Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea. Când Hristos a spus despre diavol “stăpânitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n-a înţeles că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! Însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea “stăpânitorului acestui veac“ (Efes. 6,12).
(…) Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi.
Mănăstirea Suruceni și Starețul ei în perioada interbelică (Ziarul România Nouă, 4 septembrie 1926)
Părintele Alexandru Grigoraș este membru al Corului Academic ”Byzantion”. A fost arhidiacon al Catedralei Arhiepiscopale din Roman (județul Neamț). În prezent, este preot în Parohia Sascut Sat din Arhiepiscopia Romanului. Ca membru al Corului ”Byzantion”, a participat la diverse festivaluri de muzică bizantină din Rusia, Polonia, Estonia, Franța, Spania, Italia.
Părerea fundamentală a Părintelui Sofronie de la Essex era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuție.
Cel ce se spovedește spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjește, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedește – primul gând care vine după rugăciune.
Se întâmplă în lume că un om împrumută de la alt om fie bani, fie alte lucruri: ceea ce se ia se numeşte datorie, iar cel ce ia, datornic. Cu cât împrumută mai mult, cu atât mai mult creşte datoria sa şi datorează mai mult creditorului. Tot aşa şi omul, când calcă poruncile lui Dumnezeu şi păcătuieşte înaintea Lui, adună datorie înaintea lui Dumnezeu şi devine datornicul Lui.
Prima menţiune despre această sărbătoare se găseşte în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, rostite pe la anul 348. Omilii la această sărbătoare au fost rostite şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, ca preot, în Antiohia, între anii 386-398.
Vă rog să reţineţi lucrul acesta! Sunt atâţia oameni care, fără să fie curaţi sufleteşte, vorbesc despre Domnul Hristos, aşa, ca o chestiune de profesiune, ca să le spună oamenilor nişte lucruri care ar putea fi interesante şi prin care se pot afirma ei înşişi ‒ ei, cei care vorbesc. Or, în Biserică nu e aşa!
Nu aparţine tuturor să filosofeze despre Dumnezeu. Nu este o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi, înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup, sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de Cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui.
Bucură-te, treime de arhierei mult lăudată!” (din Acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi).
Iubiţi credincioşi,
În fiecare an, la 30 ianuarie / 12 februarie, Biserica noastră face pomenire Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, care ocupă un loc de preţuire deosebită în evlavia creştinilor drept-măritori.
Fiecare sfânt ierarh are, de fapt şi o zi separată de pomenire: Sfântul Vasile la 1/14 ianuarie, Sfântul Grigorie la 25 ianuarie / 7 februarie şi Sfântul Ioan la 13/26 noiembrie.
Să citim împreună încă una din parabolele Mântuitorului. Una din cele mai scurte. O parabolă de cinci versete. E o întâmplare simplă. Se intitulează Parabola Vameşului şi a Fariseului.
„Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 10-14).
Să reţinem mai întâi că Mântuitorul a spus această parabolă „unora care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe alţii”. El şi-a terminat povestirea cu un foarte scurt comentariu, adresat tuturor celor care o ascultaseră.
Tragedia omului contemporan constă în faptul că el mereu se grăbește, dar se grăbește în van, fără vreun folos.
Cu energia sa, omul răstoarnă munții, zidește și dărâmă orașe întregi în termene foarte scurte. Dar dacă vom analiza minuțios energia lui și vom urmări consecințele folosirii ei, vom constata că ea nu înmulțește binele în lume.
Predica rostită de către ÎPS Mitropolit Bartolomeu (Anania) la vârsta de 80 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
Civilizaţia este bună, dar ca să ajute trebuie să se „civilizeze” şi sufletul. Altfel, ea devine o catastrofă. Sfântul Cosma a spus: „De la cărturari va veni răul”. Cu toate că ştiinţa a înaintat atât de mult şi a făcut un progres atât de mare, chipurile ca să ajute lumea, fără să-şi dea seama ea distruge lumea. Dumnezeu a lăsat pe om să-şi facă de cap, pentru că nu îl ascultă şi astfel el se loveşte singur în cap. Omul se distruge singur prin cele ce face.