Să ne imaginăm că Dumnezeu nu ne-ar fi făcut liberi, ci am fi fost doar nişte piese dintr-o maşină mare, care, la apăsarea pe un buton, ar începe să se mişte şi să-şi execute fiecare mişcarea sa, aşa cum le-a programat constructorul. Nu-mi vine să cred că o omenire, construită din astfel de rotiţe, ar fi fost interesantă.
Părinte, ce ne sfătuiţi să facem atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele lumeşti?
Omul nu se mântuiește în bucurii, ci în răbdare. Dumnezeu nu ne duce pe drumul cel mai ușor, ci pe cel mai folositor. Dacă am ști noi câtă lucrare face Dumnezeu printr-o durere, printr-o pierdere, printr-un necaz, nu ne-am mai plânge niciodată.
Astăzi cei mai mulţi vor ca alţii să scoată şarpele din gaură. În regulă, nu-l scot ei, dar cel puţin să spună; „Luaţi aminte! S-ar putea să fie vreun şarpe acolo”, încât celălalt să-şi facă probleme. Dar nici aceasta nu fac. Dacă am fi fost noi în vremea Mucenicilor, cu raţionalismul pe care îl avem, am fi spus: „De Dumnezeu mă lepăd numai la exterior, nu-L lepăd din lăuntrul meu, pentru că în felul acesta îmi vor da cutare funcţie şi voi ajuta şi vreun sărac”.
Dacă ne-am uni, ar pieri vrăjmaşii noştri! Întreaga lume s-ar putea ridica împotriva noastră, şi-ar fugi cu toţii de noi – pentru că asta-i o putere uriaşă. Nu suntem conştienţi că în noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască – omule, nu pricepem! Avem pildă istoria poporului Israelitean. Vechiul Legământ este istoria poporului lui Israel.
Ai auzit de fericitul Avacum diaconul? Când turcii îl duceau prin Belgrad ferecat în lanţuri ca să-l tragă în ţeapă, acest bosniac viteaz cânta: “Sârbul este al lui Hristos, se bucură de moarte!” Cuvintele acestea sună cu totul în duhul apostolului Pavel, care le scrie filipenilor: Dorinţă am a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi, iar a rămânea în trup mai de folos este pentru voi (1, 23). Apostolul nici nu vorbeşte de moarte, ci doar de trecere din această viaţă în cealaltă. Şi se bucură mai mult de cealaltă viaţă decât de aceasta.
Vine deunăzi o biată creştină din Bucovina. „Domnu părinte – aşa vorbesc ei -, vai de mine, ne-o intrat în casă o broască cu gura cusută. Şi am găsit la ţîţîna porţii o coadă de cocoş legată cu trei verigi”. „Si ce-i?”. „Tare mă tem!”
– Care este importanţa nevoinţei, a ascezei în cunoaşterea lui Dumnezeu? Şi de ce trebuie să fie aceasta integrată în viaţa Bisericii şi să fie în conformitate cu învăţătura de credinţă a Bisericii?
– Este importantă asceza pentru că dacă omul nu se nevoieşte, nu poate să trăiască dogma. Pentru că dogma nu este un simplu canon, nu este o consecinţă teologică. Dogma în teologie are drept condiţie o trăire adevărată. Vă dau un exemplu: dogma Sfintei Treimi.
În rai omul se bucura de privilegiul de a-I vorbi lui Dumnezeu faţă către Faţă. Contemplarea chipului Ziditorului său era pentru el izvorul fiinţării, împărtăşirea din însăşi viaţa dumnezeiască. Adam a fost plăsmuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu prin suflarea de-viaţă-dătătoare a Făcătorului, Care l-a făcut părtaş la energia Sa dumnezeiască. El se hrănea cu fiecare cuvânt care ieşea din gura lui Dumnezeu şi sufletul său sporea neîncetat în cunoaşterea dumnezeiască.
M-a impresionat faptul că un fost deţinut politic, când a început să vorbească într-o adunare festivă, înainte de toate, a zis cu glas tare: „Doamne ajută-mă să nu greşesc”. Greşim noi înşine, şi greşesc şi alţii, în ceea ce ne priveşte pe noi. Lucrul de căpetenie este să ni se facă „ocara, ca cinstea; lipsa, ca îndestularea; paguba, ca şi câştigul şi străinii, ca rudele după trup”. Dacă ajungem la măsura aceasta, am ajuns la nepătimire şi suntem fericiţi.
Dragă Katia! Te felicit cu prilejul zilei de nume şi îţi doresc sănătate trupească, smerenie sufletească, răbdare şi înfrânare a limbii! Doresc să ai întotdeauna pomenirea lui Dumnezeu – iar dacă n‑ai nimic din toate acestea, frânge‑ţi inima înaintea lui Dumnezeu, spune întotdeauna ca vameşul: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătoasei, ori: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa!”
Vedem că, deşi izvorul are apă curată, totuşi pe fundul lui este mocirlă, noroi. Tot aşa şi în adâncul inimii omului se află tot felul de necurăţii. Precum scârboasa mocirlă şi duhoarea, aşa se ascund în sufletul omului înfumurarea şi înălţarea minţii, iubirea de argint, mânia, răutatea şi invidia, necurăţia dobitocească şi orice ticăloşie.
Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieţii; numai citeşte ziarul şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă.
În urmă cu vreo douăzeci de ani un oarecare stareț cu cei doi ucenici ai săi au mers la o oarecare chilie și au făcut priveghere pentru praznicul Bunei Vestiri. Era în Postul Mare. După priveghere părinții au luat o tratație și au plecat spre chilia lor. Trecând prin Karyes, ucenicul a întrebat pe stareț dacă este binecuvântare să cumpere pești, fiindcă numai în ziua aceea era dezlegare la pește în Postul Mare. Starețul i-a răspuns: „Dacă este voia Maicii Domnului să mâncăm pește, ni-i va aduce ea singură”. Când au ajuns la chilie au găsit o pungă agățată sus pe ușă, plină cu pești prăjiți, iar jos un vas cu supă de pește, cu o piatră așezată deasupra ca să nu o deschidă pisicile. L-au slăvit pe Dumnezeu și au mulțumit Maicii Domnului pentru purtarea ei de grijă.
În necazurile noastre, alergăm la orice om decât la Dumnezeu.
Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
Într-o zi a venit la Părintele Cleopa un credincios, plângându-se că i s-a furat calul. Părintele i-a spus să fie liniştit, căci la întoarcerea din călătorie îl va găsi în curte. Cum a ajuns acasă, omul şi-a găsit calul în ogradă şi a dat slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.