Ne confruntăm cu trei legi în această viață. De îndată ce venim pe lume, chiar dacă viața noastră durează și o singură zi, prima lege pe care o întâlnim este legea păcatului: „Cine este curat de toată întinăciunea? Nimeni! Măcar și o zi de va fi viața lui pe pământ” (Iov. 14:4-5 LXX). Apoi ne confruntăm cu legea morții. Deși mulți oameni evită să se gândească la moarte, aceasta este cea mai mare certitudine: viața noastră are un sfârșit. În al treilea rând, întâlnim legea harului, care a venit pe pământ prin Hristos și prin darul Cincizecimii. După cum ne poziționăm față de aceste legi în viață, ele ne pot hotărî veșnicia. Dumnezeu l-a zidit pe Adam și l-a înzestrat cu ceea ce Părinții numesc „putere noetică”, cu care putea vedea Fața lui Dumnezeu și putea trăi necontenit în prezența Sa. Atunci când Adam a primit îndemnul vrăjmașului, atenția lui s-a îndreptat spre sine, iar urmarea a fost căderea: Adam a fost izgonit din locul prezenței lui Dumnezeu. Din marea Sa iubire, Dumnezeu a alipit de plăcere durerea și moartea, ca o pedeapsă dreaptă, pentru ca păcatul să nu devină nemuritor (v. 1 Cor. 11:32). De fapt, moartea este un act al milostivirii lui Dumnezeu. Așadar, nedreapta plăcere a păcatului lui Adam și neascultarea lui față de Dumnezeu au fost urmate de dreapta pedeapsă a durerii și a morții.
De atunci, din pricina fricii de moarte, omul a căutat o falsă mângâiere în păcat, și cu cât păcătuiește mai mult, cu atât mai mult se strecoară și moartea în viața lui. Acest cerc vicios putea fi curmat doar printr-o moarte nedreaptă, pe care o vedem în Persoana lui Hristos. Ceea ce este cu adevărat uimitor este faptul că El nu a păcătuit, însă a luat de bunăvoie asupra Sa rodul păcatului, care este moartea. Doar moartea Sa nedreaptă a putut osândi moartea noastră cea dreaptă pricinuită de păcat. Domnul trebuia să osândească moartea „chiar în trupul Său” (v. Efes. 2:15) prin Cruce, pentru că în tot ceea ce face, dreptatea Lui premerge atotputerniciei Sale. Dumnezeu nu are dreptate, El are milă. Hristos S-a identificat cu omul în așa măsură încât a luat asupra Sa moartea și părăsirea lui de către Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:46). Doar după moartea Sa nedreaptă Și-a arătat atotputernicia dăruindu-ne o nouă naștere, neprecedată de păcat. Înainte, suferința și moartea erau doar o datorie pe care trebuia să o plătim pentru căderea noastră, însă după ce primim această nouă naștere prin botez, atunci când ne purtăm propria cruce de dragul poruncii lui Hristos, pătrundem în taina marii Cruci a Mântuitorului nostru.
Sfântul Pavel spune că Hristos a osândit păcatul în trupul Său (Rom. 8:3), în vreme ce Sfântul Petru spune, „Așadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmați-vă și voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul” (1 Petr. 4:1). Folosesc acești termeni de „moarte” și „păcat”, pentru că și Sfântul Maxim se folosește de ei în a șaizeci și una sa epistolă către Talasie, atunci când tâlcuiește în chip iscusit că în Adam, firea noastră a fost osândită morții prin păcat, în vreme ce în Hristos, păcatul a fost osândit morții. Dumnezeu l-a zidit pe Adam cu putința de a se desfăta în prezența Lui în chip tainic, însă această putință el a lipit-o de simțuri, îndreptând-o spre lucrurile sensibile, și astfel a ajuns să cunoască „o plăcere atotnecuvenită” (nedreaptă), care era potrivnică firii. „Plăcerea necuvenită” este cedarea lui Adam în fața îndemnului vrăjmașului de a deveni dumnezeu fără Dumnezeu. De aceea Hristos i-a dat Sfântului Siluan antidotul pentru plăcerea necuvenită a lui Adam – pomenirea morții și a iadului, ca cea mai sigură cale de a-L întâlni pe Dumnezeu.
„Văzând de dinainte căderea ce avea să urmeze, Dumnezeu a înfipt în mod providențial în plăcerea păcatului durerea, ca un mijloc de pedepsire, prin care legea morții a fost înțelepțește sădită în trupurile noastre pentru a stăvili nebunia minții în înclinarea ei spre cele supuse simțurilor”, scrie Sfântul Maxim. Plăcerea necuvenită a fost urmată de o cuvenită pătimire, și astfel ne este cu neputință să trăim plăcerea fără de durere. Atunci când Dumnezeu a spus: „Dacă veți mânca, veți muri” (Fac. 2:17), acesta a fost de fapt un act de iubire menit să stăvilească această nebunie a minții omenești. Știm prea bine că murim și totuși uitați-vă la felul în care trăiește omenirea pe pământ – legea păcatului stăpânește peste lume. Omul trăiește ca și cum nu ar muri niciodată. Închipuiți-vă dacă nu ar fi existat o pedeapsă dreaptă prin moarte. Omul ar fi pierit pur și simplu în această nebunie a păcatului. După ce a mâncat din rodul pomului, Adam a pătimit mai întâi o moarte duhovnicească, iar apoi cea trupească a urmat în chip firesc. Așadar, plăcerea necuvenită a fost urmată de o dreaptă răsplătire, care a fost suferința și moartea. Am păcătuit, iar datoria pe care trebuie s-o plătim este moartea, în vreme ce în Hristos nu a existat o pricină a morții care să fi avut trebuință de plătirea unei datorii.
De la căderea lui Adam, o plăcere necuvenită premerge nașterii noastre în această lume și este de aceea suntem pe bună dreptate osândiți morții. Absolut nimeni nu este prin fire liber față de nașterea pătimașă condiționată de plăcere. Numai nașterea lui Hristos de la Sfântul Duh și din Fecioara Maria a fost lipsită de păcat. De fiecare dată când omul voiește să evite durerea, el își caută refugiul în plăcere, și astfel frica morții îl aruncă și mai mult în păcat; cu cât se dedă mai mult plăcerii, cu atât moartea se strecoară mai mult în viața sa, încât nu poate scăpa din acest cerc nesfârșit păcat-moarte mai mult păcat. Hristos S-a născut fără de păcat în această lume și a dus o viață fără de păcat. Așadar, nu ar fi trebuit să moară. Însă, El a luat de bunăvoie asupra Sa urmarea păcatului, care este moartea, și în acest chip a biruit moartea în propriul Său trup: „cu moartea pe moarte călcând”.
Moartea nedreaptă a lui Hristos a osândit moartea noastră cea dreaptă, pe care ne-am agonisit-o prin plăcerea cea necuvenită, și ne-a dăruit „o cuvenită plăcere”, o cuvenită bucurie, care este viața veșnică, înnoirea firii omenești și împlinirea menirii pentru care Dumnezeu l-a zidit pe om. Prin moartea Sa, Hristos l-a slobozit pe om de cuvenita moarte pricinuită de păcat. El S-a supus morții, prefăcând moartea într-un putere a vieții, iar slăbiciunea omului, într-o armă pentru nimicirea păcatului și a morții. După căderea lui Adam, moartea a fost arma cu care păcatul l-a nimicit pe om, însă acum, în Hristos, moartea este arma cu care El nimicește păcatul. Nu există altă cale: a trăi o viață creștinească înseamnă a lua moartea asupra noastră, a ne însuși vulnerabilitatea lui Hristos. De aceea Hristos i-a oferit moarte Sfântului Siluan. „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, cu alte cuvinte: „Nu-ți fie teamă să te pogori până întru sfârșit, pentru că Eu acolo sunt”. Părintele Sofronie a primit adeverirea de la Sfântul Siluan cu privire la nevoința de a sta pe marginea adâncului deznădejdii, și de aceea a putut apoi pune în lucrare această știință fără umbră de îndoială, fiind hotărât să o împlinească până întru sfârșit. Și știm că în acest chip este sfințită cu adevărat firea omenească încât devine „alta”, nu „potrivnică firii”, ci cu adevărat „după fire”, adică așa cum a zidit Dumnezeu firea omenească dintru început.
Prin pătimirea Sa, Hristos a înnoit firea noastră și ne-a dat o nouă naștere pe care o primim cu toții la botez, și care, prin durere, sfârșește în desfătarea vieții ce va să fie. Sfântul Maxim subliniază aici ceva foarte important: Hristos a biruit moartea și a dăruit viață veșnică întregii firi omenești în general, însă aceeași judecată trebuie să se repete în chip particular în fiecare dintre noi. În Hristos primim o a doua naștere, o naștere duhovnicească, care nu este precedată de păcat și ne este dată prin Botez. Însă harul Botezului rămâne nelucrător dacă nu îl punem în lucrare în viața noastră prin pocăință și prin păzirea poruncilor. Cea mai desăvârșită cale de a păzi poruncile este de a ne ține mintea în iad, pentru că atunci urmăm această judecată a lui Hristos, biruind moartea prin moarte. Dacă suntem într-adevăr născuți din nou în Hristos, judecata lui Hristos trebuie să se repete în viața noastră, iar judecata Sa a fost aceea că a luat asupra Sa pătimire și moarte nedreaptă. Dacă în pocăința noastră ne pogorâm urmând lui Hristos, pătimirea noastră este cuprinsă în pătimirea Lui, iar El face din crucea noastră Crucea Sa, dăruindu-ne slava Lui. De aceea Sfântul Petru spune: „Dacă pătimiți pentru că greșiți, ce laudă este aceea? Însă dacă pătimiți pe nedrept, aceasta este mare slavă” (v. 1 Petr. 2:20), „veți primi cununa cea neveștejită a măririi” (1 Petr. 5:4).
Judecata Fiului lui Dumnezeu a fost împlinirea poruncii pe care o primise de la Tatăl. În același chip, când pătimim pentru poruncile Domnului, atunci se repetă și în noi judecata Fiului lui Dumnezeu. De aceea, Sfinții Părinți ne spun în Filocalie că cel ce primește o poruncă și o împlinește poartă înlăuntru pe întreaga Sfântă Treime. Atunci, durerea și suferințele noastre pot deveni și ele o osândire a morții. Dacă înțelegem acest principiu, nu vom cădea niciodată în deznădejde.
Aceeași judecată a lui Dumnezeu poate și trebuie să se repete în casa lui Dumnezeu, care suntem noi (1 Pet. 4:17). Dacă suntem conștienți că avem un Dumnezeu Care ne cunoaște și ne înțelege mai bine decât oricine altcineva, vom urma pilda sfinților: toată viața noastră va fi un dialog necontenit cu El. Cugetul lui Hristos era necontenit la Tatăl, cu El vorbea până și în Ghetsimani și pe Cruce. Puterea Sa „tainică” de a răbda Patimile a fost cunoașterea Tatălui, așa cum spune Părintele Sofronie. Aceasta este ceea ce vedem la sfinți: din pricina nedreptăților oamenilor și a răutății vrăjmașului, unii au fost lipsiți de toate în această viață, de sănătate și chiar de bunuri materiale. Însă, singurul lucru de care nu i-au îngăduit vrăjmașului să-i lipsească a fost cunoașterea Domnului. De multe ori Dumnezeu a îngăduit ca sfinții să purceadă pe calea cea strâmtă și să trăiască părăsirea lui Dumnezeu, pentru ca să ajungă să cunoască plinătatea tainei iubirii lui Hristos. Dacă avem această cunoaștere și hotărâre, nu vom fi clătinați în viața noastră, și fie că urcăm sau coborâm, vom învăța să vorbim întotdeauna cu Răscumpărătorul și Dumnezeul nostru.
În perioadele de criză nu trebuie să căutăm mângâieri false, ci să ne întoarcem spre Cel ce S-a pus pe Sine mai prejos de toată făptura. Judecata lui Dumnezeu nu este nimic altceva decât iubirea Sa. Părintele Sofronie spune că în Ziua Judecății, viața noastră se va descoperi înaintea lui Dumnezeu ca un pahar cu apă, în care se poate vedea într-o clipită dacă există vreo murdărie. În acea zi se va descoperi dacă ne-am curățit. Dacă de fiecare dată când suferim în această viață, ne predăm judecății lui Hristos, aceasta ne va da o comoară de mare preț: cunoașterea lui Hristos, care este singurul lucru pe care îl luăm cu noi în cealaltă viață. Sfinții noștri Părinți erau „stăpâniți” de cugetul lui Hristos, de felul smerit în care a ales să ne mântuiască, și aceasta este ceea ce i-a făcut puternici.
O astfel de pildă aflăm în Vechiul Testament în Patriarhul Iacov. Iacov s-a rugat o noapte întreagă în pustie, atunci când fratele său Isav căuta să-l omoare. Chiar s-a luptat cu Dumnezeu spunând, „Nu Te voi lăsa până când nu mă vei binecuvânta”. Atunci, Dumnezeu a venit și l-a rănit pe Iacov în coapsă. Această rană este ceea ce Sfântul Pavel va numi mai târziu „tăierea împrejur a inimii”. Fiecare om care stă în rugăciune revărsându-și inima înaintea lui Dumnezeu în căutarea binecuvântării Sale, va primi această rană de la Dumnezeu, și această smerită rană în inimă este cea care înștiințează inimile oamenilor din jurul nostru, până și a vrăjmașilor noștri. Atunci când Isav l-a întâlnit pe Iacov, de îndată ce l-a văzut, l-a îmbrățișat pur și simplu, întrucât a fost biruit de rana prin care Iacov însuși fusese biruit în lupta sa cu Dumnezeu.
În ultima sa carte despre monahism, Părintele Zaharia scrie: „Cunoașterea iubirii lui Dumnezeu se ascunde în spatele certării Sale, iar această cunoaștere alungă frica”. Certarea lui Dumnezeu este manifestarea iubirii Lui Părintești, și dacă știm aceasta, suntem izbăviți de toată frica și deznădejdea.
Acum, din cauza pandemiei, suntem lipsiți de comuniunea dragostei cu ceilalți creștini pe care o avem în Liturghie, însă dacă de fiecare dată când suntem lipsiți de ceva în viața noastră, ne predăm Proniei lui Dumnezeu cu încredere deplină, aceasta ne va face legătura noastră cu Dumnezeu tot mai puternică. Legătura noastră veșnică cu Hristos este marcată de toate aceste momente de cumpănă din viața noastră, când trecem prin lipsuri și părăsire. Dacă ne predăm toată inima și toată viața în mâinile lui Dumnezeu spunând, „Fie mie, Doamne, după voia Ta”, astfel de clipe ne vor zidi legătura veșnică cu Hristos.
Arhimandritul Zaharia: Această epistolă tâlcuiește atât de bine această taină, că prin păcat moartea ni s-a strecurat în viață, iar prin lupta de bunăvoie împotriva păcatului, viața cea veșnică ni se strecoară în moarte. În aceasta stă frumusețea ascultării monahale: nu ne predăm voii proprii, ci prin ascultare facem voia lui Dumnezeu, și atunci ni se dă puterea de a birui moartea. Moartea nevinovată a lui Hristos a devenit o osândire a morții noastre vinovate, iar de fiecare dată când omul moare pentru păzirea poruncii, va fi cu siguranță slăvit. Aceasta este însemnătatea nevoinței de bunăvoie în viețuirea monahală și în viața creștinească în general: printr-o gustare a morții în nevoința de bunăvoie, ni se dăruiește harul de a ne ridica mai presus de moarte. De aceea cântăm la Înviere „Ieri am murit cu Tine, Doamne. Astăzi înviez împreună cu Tine prin Învierea Ta”. Această viziune este atât de importantă pentru omul de azi, care nu poate pătrunde înțelesul suferinței și Îl învinovățește pe Dumnezeu pentru ea.
***
Întrebare: Vedem că prin păcat, nu doar plăcerea necuvenită este însoțită de durere, ci și bucuria duhovnicească. Practic, în această viață, dacă vrem să avem bucurie duhovnicească, ea trebuie să fie însoțită de durere. Însă dacă este o desfătare cuvenită, de ce este însoțită de durere?
Arhimandritul Zaharia: Durerea stârpește păcatul și patimile. Acolo unde nu este patimă, este bucurie, este libertate duhovnicească, este fericire. Un tânăr l-a întrebat pe marele nevoitor Pimen: „Avva, îmi este îngăduit să iau la masă un pahar cu vin?” Iar sfântul i-a răspuns: „Dacă nu este diavol (adică patimă), da”. Atunci tânărul a întrebat a doua oară: „Avva, îmi este îngăduit să beau două pahare cu vin?” El a răspuns iarăși: „Dacă nu este diavol, da, este îngăduit”. La fel este și în relațiile noastre cu oamenii: același lucru poate fi un mare păcat sau poate fi ceva sfânt, în funcție de unde se află inima noastră, dacă există patimă, o dorință nelegiuită. Pentru cel ce este slobod de patimi, toate sunt sfinte.
Arhimandritul Petru: O numim „plăcere cuvenită” pentru că s-a petrecut mai întâi în Hristos. El a început calea, iar noi ne facem părtași acestei plăceri cuvenite pentru că Îl urmăm, iar nu pentru că ea este o răsplată cuvenită sau pe care o merităm. Pentru plăcerea necuvenită, durerea este o putere pedepsitoare, așa cum spune Sfântul Maxim, în vreme ce pentru desfătarea cuvenită, duhovnicească, durerea devine o armă.
Întrebări și răspunsuri pe diferite teme
Întrebare: Cum putem transmite această însemnătate a Crucii adolescenților care au un trecut complicat și probleme în familiile lor?
Arhimandritul Petru: Este un subiect delicat, însă taina Crucii are cuvânt (1 Cor. 1:18). Sfântul Grigorie Palama spune că taina Crucii a lucrat de la începutul lumii, însă rămâne taină chiar și după Hristos. Cine poate lămuri că deșertarea și înjosirea Sa aduc slavă nestricăcioasă? Atunci când această taină este lucrează nevăzut în viețile noastre, această Cruce are un cuvânt pentru ceilalți, în sensul că ei pot simți puterea acestei taine în noi. Acesta este cel mai puternic și mai sigur chip de a da mărturie despre taina Crucii lui Hristos: nu prin predici, mai ales dacă nu suntem rânduiți de către Biserică pentru a face aceasta, ci să o trăim noi înșine.
Întrebare: De ce Îl simțim uneori pe Dumnezeu aproape, iar alteori foarte departe?
Arhimandritul Petru: Firea noastră este slabă și nu poate purta prezența lui Dumnezeu pentru multă vreme. Pentru ca firea noastră să fie întărită, avem nevoie de aceste alternanțe: atunci când Dumnezeu este departe, învățăm să ne osândim cu smerenie și să Îi mulțumim chiar și pentru aceasta. Atunci când este cu noi, trebuie să I ne închinăm cu frică: „Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați de El cu cutremur” (Ps. 2:11). Atunci când este cu noi, este și mai înfricoșător, fiindcă știm că, nestatornici fiind, putem mâhni foarte ușor harul Său. Atunci când pierdem simțământul prezenței Sale, trebuie să ne osândim pe noi înșine și să folosim această pierdere pentru a ne smeri, știind că El nu va îngădui să fim ispitiți peste puterile noastre (v. 1 Cor. 10:13).
Întrebare: Cum putem practica isihia în mediul zgomotos în care trăim?
Arhimandritul Petru: Cineva care lucrează în oraș și are familie, nu poate practica isihia ca un pustnic, însă trebuie să nu îngăduie inimii să rămână secătuită, fără de rugăciune. În principiu, trebuie să fim conștienți de condițiile vieții noastre și să avem discernământul de a nu căuta căi prea grele pentru împrejurările în care trăim. De la un isihast Dumnezeu nu va aștepta misiune ci rugăciune, iar pustia îi dăruiește condiții prielnice pentru acest fel de viețuire. Isihaștii caută să trăiască necontenit în prezența lui Dumnezeu, însă le sunt date condiții aparte de viețuire și vor fi judecați în funcție de ele. A practica isihasmul în oraș este mai degrabă cu neputință, altminteri Părinții nu ar fi mers în pustie să practice isihia. Însă isihasmul poate fi o stea călăuzitoare pentru noi toți. Liturghia de Duminică este un moment de isihie pentru fiecare creștin. Dacă neglijăm să mergem la Biserică duminica, nu putem vorbi de Rugăciunea lui Iisus și de isihie. În a șaptea zi a creației, Dumnezeu S-a odihnit (Fac. 2:2), S-a întors în sânul iubirii celei mai-nainte de veci a Treimii. Aceasta este ceea ce trebuie să facem și noi. De aceea duminica ar trebui să aparțină Domnului. Putem încerca să dăm zilnic timp rugăciunii, însă mai ales duminica, pentru ca inima să nu ne rămână lipsită de prezența lui Dumnezeu.
Întrebare: Căutarea unei călăuziri duhovnicești poate să ne facă să neglijăm a vorbi cu Dumnezeu în inimă?
Arhimandritul Petru: În Muntele Athos, chiar și după ani lungi de ascultare, monahii încă vor căuta călăuzire, pentru că o socotesc semn al sănătății sufletești. Dacă vrem să vorbim cu Dumnezeu, avem nevoie să-I cunoaștem mai întâi limba, și nu putem face aceasta fără călăuzire. Dacă în chip smerit și sincer căutăm Fața lui Dumnezeu, călăuzirea ne va duce la aceasta. În Biserică, Liturghia, părinția duhovnicească, rugăciunea, cuvântul lui Dumnezeu, toate acestea devin o singură viață. Dacă noi căutăm călăuzire în chip drept, călăuzirea ne va ajuta cu siguranță să învățăm să vorbim cu Dumnezeu. De asemenea, duhovnicul voiește să înfățișeze fiecare suflet ca o mireasă Mirelui Hristos. Dacă o persoană rămâne prea mult la nivelul sufletesc, e duhovnicul va spune asemeni Sfântul Ioan Botezătorul, „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30), și va ajuta persoana să se ridice de la nivelul sufletesc, psihologic.
Întrebare: Cum putem afla mângâiere acum, când nu putem veni în vizită la Mănăstire?
Arhimandritul Petru: În timpul acestor șapte luni, mulți oameni au fost lipsiți chiar și de Liturghie. Iertați-mi îndrăzneala, însă dacă ne folosim în chip drept de această suferință, ea poate deveni chiar un privilegiu. Acest virus este o prigoană pentru întreaga lume, a creat o asemenea criză fără precedent. Însă, știm că în vremuri de criză, harul lui Dumnezeu se revarsă în chip mai simțit. Dacă suntem lipsiți de Biserică sau de putința de a veni la Mănăstire, trebuie să folosim toate celelalte mijloace: cercetarea cuvântului lui Dumnezeu cu luare aminte, chemarea Numelui Său. Atunci cu siguranță Dumnezeu se va folosi de aceste mijloace pentru a revărsa în inimile noastre același har pe care îl primeam în Liturghie, pentru că această situație nu depinde de noi. Dumnezeu va împlini ceea ce ne lipsește. Bineînțeles, în împrejurări normale, dacă nu mergem la Biserică, nu ne putem aștepta să aflăm har în rugăciune.
Întrebare: Dacă ne atinge virusul, cum ar trebui să ne rugăm pe patul de moarte?
Arhimandritul Petru: Atunci când toată ființa noastră se destramă, este mult probabil că nu vom fi în stare a ne ruga. De aceea trebuie să începem să ne pregătim de acum pentru acea clipă. Primul gând al Părintelui Sofronie din fiecare dimineață era la moarte. El pomenește de moarte în rugăciunea sa de dimineață. Dacă aflăm totuși puterea de a ne ruga pe patul de moarte, este bine să pomenim trei lucruri. Mai întâi să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale către noi în toată viața noastră. În al doilea rând, să cerem iertare pentru toate clipele în care L-am rănit și L-am trădat. În cele din urmă, ar trebui să Îi cerem să ne primească așa cum suntem.
Întrebare: Cum poate cineva să fie și să rămână un adevărat creștin în această lume în care totul ne împinge spre iubirea de sine și amăgitoarele plăceri ale vieții?
Arhimandritul Petru: Tocmai acum este o provocare a fi creștin. Domnul a spus, „Când Fiul Omului va veni, va găsi credință pe pământ?” (Luca 18:8). Cu cât ne apropiem de sfârșitul veacurilor, cu atât iubirea multora se va răci (Mat. 24:12), însă aceasta este și o mare provocare. Am remarcat că în zilele noastre oamenii sunt zdrobiți de atmosfera generală a poftelor și a păcatului care domnește în lume. Însă până și aceasta devine un prilej pentru Dumnezeu de a intra în inimile oamenilor încât ei să își dea seama de deșertăciunea unei astfel de vieți. Când vedem petrecându-se războaie, boli, foamete și molime, Domnul nu spune „fugiți în munți și ascundeți-vă”, ci „ridicați capetele voastre, căci răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21:28). Așadar, vremurile în care trăim sunt o chemare să ne ridicăm capetele, nu să deznădăjduim, ci mai degrabă să facem mai lucrătoare și mai puternică legătura noastră cu Hristos, pregătindu-ne pentru ziua în care El va nimici duhul răutății cu duhul gurii Sale (2 Tes. 2:8).
pemptousia.ro